In casa noua

Ne-am mutat si va astept cu mult drag la www.vinuripovestite.ro

An de povesti, an de vinuri…

Acest blog s-a nascut in fata unui raft cu sticle de vin si el exista gratie prietenilor mei, Alina Floroi si Aaron Balazs, care au crezut in mine. Tin sa le multumesc tare mult lui Cezar Ioan si Vali Ceafalau, pentru ca m-au luat in serios, bloggerilor iubitori de vin, si mai ales, tuturor prietenilor care mi-au improspatat blogul cu fotografiile lor.

Vinuri povestite implineste un an. N-am crezut, in nici un moment, ca am sa ma tin de scris la modul serios, ca voi publica atatea posturi si ca asta o sa-mi faca atata placere. Nu am crezut ca, acest mediu virtual imi va da ocazia sa intalnesc atatia oameni proaspeti cu care sa-mi doresc sa stau de vorba. Si nu am indraznit sa cred nici o clipa ca blogul, ca de altfel, orice tip de activitate pe care o investesti cu pasiune, chiar are puterea sa-ti schimbe viata.

In cele din urma, trebuie sa marturisesc deschis ca pentru orice om care scrie, de orice fel ar fi el, singurul lucru care conteaza e sa fie citit. Asadar, va multumesc ca ma cititi si va astept sa o faceti in continuare la noua adresa:  vinuri povestite.ro

Sper ca blogul sa va fie util.

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.

Saltul din cele mai frumoase vise

Sa povestesti despre vin inseamna sa rescrii, sa retraiesti o poveste deja traita, sa prelungesti intalnirea cu vinul dincolo de vin. Scriu despre vin pentru ca sunt, la baza, un om pasionat de litere. Asa cum povestea prietena mea, Irina, in primul ei articol de blogger, exista oameni pasionati de cifre si oameni dependenti de litere. Eu sunt o consumatoare de litere, si ma bucur ca sub aceste auspicii m-am intalnit cu vinul.

Producerea vinului are partea ei de divinatie. Oenologul e un creator, iar degustatorul e un traducator de semne. Oenologul citeste in pantecele butoaielor in incercarea trufasa de a surprinde algoritmul vinului. In schimb, degustarea e, pentru mine, o incercare de a materializa culoarea, aromele si savorile vinului in cuvinte. Daca oenologul are parte de lupta lui, deloc metaforica, cu vinul, noi, ceilalti, ne ocupam doar cu plivirea adjectivelor si a semnelor care aspira sa incarneze senzatii.

Despre asta si despre multe altele am vorbit la prima intalnire a bloggerilor de vin. M-am bucurat enorm ca hazardul gasirii unui loc cat mai accesibil bloggerilor de vin din toate orasele tarii a decis in favoarea Pivnitelor Rhein de la Azuga. E o oaza nesperata de sampanie buna si oameni muncitori, un loc deosebit de intim, cu sarm interbelic, pe care iti doresti sa-l recomanzi prietenilor.

© alex blanaru

© alex blanaru

© alex blanaru

Sunt o mare iubitoare de sampanie si ma aflu deja la a treia vizita la Azuga. Imi pare rau ca din oferta Cramelor Rhein a disparut sampania rosie, un produs deosebit, care in Franta, face faima marilor case producatoare de sampanie. In schimb, in acest an, am avut ocazia sa degust varianta extra-brut a sampaniei Rhein Extra (baza de la care se produc apoi, variantele brut si sec). E un produs care inca nu se comercializeaza, dar care cred ca ar trebui sa se afle cel putin pe meniul Cramelor Rhein de la Azuga, daca nu in alt scop, macar pentru placerea de a arata vizitatorilor ce este o sampanie extra brut. Am mai avut si ocazia de a ne intalni cu Lorena Deaconu, oenologul Halewood, si de a degusta in premiera vinuri albe din 2010 si cateva rosii din 2009. Vinuri bune, cu tipicitate de soi, pe care astept sa le degust in varianta finala si sa povestesc despre ele, la aparitia pe piata.

© alex blanaru

© alex blanaru

Dupa aproape un an de interactiune virtuala, a fost placut sa constat ca bloggerii sunt cat se poate de concreti in pasiunea lor pentru vin. George diseaca vinurile cu siguranta unui chirurg, Ciprian m-a impresionat prin pasiunea pentru vinurile “de lume veche”, Razvan e un gurmand amator de poezie si avid de noi prieteni, iar cu Vali ne-am pierdut in discutii filosofice si identitare pana la ore tarzii din noapte. Am regretat ca Bogdan, cel care a avut ideea acestei intalniri, s-a accidentat la baschet si nu a mai putut sa vina. Pentru prima intalnire, as zice ca am fost reprezentativi, doi bloggeri din Galati, unul din Arad, unul din Iasi, unul din Bucuresti, dar sunt sigura ca in fiecare oras al Romaniei exista macar cate un pasionat de vin pe cale sa devina un blogger. Noi speram ca se vor apuca de scris, caci asa cum a reiesit de la prima noastra intalnire “bautorii de apa nu pot scrie versuri durabile“.

Sub soarele Macedoniei

Nu stiu altii cum sunt, dar eu n-am incercat sentiment al libertatii mai profund decat acela pe care ti-l da calatoria. Sa te urci in masina si sa pleci, spre locuri pe care nu le-ai vazut niciodata in poze, fara program dinainte stabilit, fara tinte precise, si in masura posibilului, liber de orice fel de asteptari si prejudecati. Sa nu-ti doresti decat sa privesti lucrurile asa cum sunt si sa te opresti acolo unde iti place. E un mod de a calatori pe care nu mi-l permit foarte des, dar pe care l-am incercat in aceasta vara: Turul Macedoniei si un pic de Albania.

 

Macedonia e un taram al linistii. Drumuri prost semnalizate, dar trainice, si pe care nu te poti pierde. Peisaje de vis. Lacuri de o frumusete pura in lumina diminetii. Munti si lacuri.

 

In seara in care am ajuns la lacul Ohrid, am observat un fenomen ciudat: talazuri spumoase se rostogoleau domol pe pietris. Ohrid e un lac de munte cu valuri, o balta cristalina si silentioasa dimineata, dar care, seara, aspira sa devina mare. Ador valurile. Le-am privit ca pe un semn de bun venit al Macedoniei si m-am lasat mangaiata de ele. Pentru ca atunci cand calatoresti fara tinta e bine sa stii sa citesti semnele lacurilor, ale florilor si ale pasarilor.

 

Photo by Nasko

In plus, acest fel de calatorie iti ofera un acces brut, nemediat, la ceea ce e bun sau rau in oameni. Am decis sa lasam hazardul sa-si faca meseria si, cum nu aveam cazare rezervata, am batut la usa primei pensiuni care ne-a placut. Pe terasa din curte, flutura steagul cel vechi, al lui Alexandru cel Mare. N-aveau locuri, dar au vrut sa ne ajute si au sunat la pensiunea vecina. Asa l-am cunoscut pe domnul Pop, medic veterinar la Ohrid si am avut parte de o mostra de ceea ce inseamna ospitalitate in Macedonia. Omul s-a oferit sa mearga cu noi sa ne arate unde sa parcam masina si a insistat sa ne ajute la caratul bagajelor. La intoarcere, doamna ne astepta cu cafele pe terasa. Ne-am asezat la taclale. Nu stiu in ce moment au aparut sticlele de rachie. Productie proprie din strugurii, ne-a asigurat domnul Pop. O “motorina” cu o usoara urma de anason, menita sa dezlege limbile, probabil una dintre cele mai bune rachii home-made pe care le-am gustat. Am oferit si noi la schimb, rachie de caise, tot productie proprie. Asa am aflat ca strabunicul domnului Pop a fost cofetar in Romania, inainte de a se retrage, inapoi acasa, la Ohrid. Am vorbit mult si despre vinurile macedonene. De altfel, la plecare, am primit cadou o sticla de vin Popova Kula, Temjanika, soiul preferat al gazdei noastre. Ne-a fost extrem de greu sa ne despartim de Ohrid…

 

Photo by Nasko

In Macedonia, frumusetea locului alimenteaza frumusetea oamenilor. Nu ai cum sa nu zambesti, cand te trezesti de dimineata cu seninatatea de azur a lacului in fata ochilor, cu sufletul imbibat de frumusete. Macedonenii din Ohrid mi s-au parut niste oameni extraordinari. Si pot sa spun acelasi lucru si despre vecinii lor de peste lac, albanezii. La trecerea granitei in Albania, ofiterul vamal ne-a zambit si ne-a spus: “Ce face, romanescu ?” Dar despre Albania, cat si despre vinurile Macedoniei,  intr-o alta poveste…

Visand la Lisboa

Cand am aflat prima data, la cursul de oenologie, de notiunea de “expression du terroir” si cam ceea ce inseamna ea, am fost usor uimita. E adevarat ca vinul preia ceva din caracteristicile teritoriului, e influentat de structura geologica a solului si de aria climatica, dar identificarea acestei exprimari a teritoriului intr-un vin mi s-a parut din capul locului o notiune cu contururi foarte flou. Si tot atunci am aflat povestea strugurilor mangaiati de briza si a vinurilor care ascund in ele influenta marii. E drept, sunt vinuri destul de rare. Si m-am gandit ca trebuie sa inventez propria mea categorie, cea a vinurilor care iti aduc aminte de momentele fericite din viata ta, de orasele pe care le-ai vizitat si de marile pe care le-ai adulmecat…

De curand, am baut un astfel de vin sarat, care mi-a amintit de orasele cu vedere la mare. Un vin portughez, din Estramadura. Desi nu are vedere la mare, Lisabona e unul din cele doua orase in care mi-ar fi placut sa traiesc. Poate pare usor extrem, dar celalalt oras e Istanbulul. Era septembrie cand am ajuns la Lisabona si imi amintesc si acum mirosul parfumat de arbusti care plutea pe stradutele orasului vechi. Dar cel mai tare mi-a placut lumina. Lichida, grea, cadea peste noi ca o apa. Nu cred ca am mai intalnit undeva o lumina atat de frumoasa ca in Portugalia. Acolo am baut pentru prima data un vin Manta Preta, si in aroma lui suava am recunoscut mirosul de ierburi salbatice al orasului si respiratia solara si sarata a oceanului din apropiere…

Manta Preta Reserva 2005, e un cupaj din doua soiuri de strugure portughez: Touriga National si Tinta Roriz (strugure care in Spania se cheama Tempranillo). Vinul combina aroma proaspata si intensa de coacaze cu tonuri sarate. La gust preponderent fructe rosii, cu o usoara nuanta sarata, foarte discreta. Un vin suav. Ma asteptam sa fie ceva mai corpolent, dar a mers foarte bine cu somnul preparat la abur, cu legume.

Bucatarul, care a facut si pozele, a fost de parere ca producatorii, DFJ Vinhos, au un site foarte bine pus la punct si o gramada de vinuri care merita incercate…

In Bourgogne cu François Villon

Ca sa ajung sa citesc din François Villon a trebuit sa calatoresc pana in Franta. In 1999, cand am ajuns in Bourgogne, auzisem vag despre poemele lui, dar nu le citisem. Si nu stiam prea multe nici macar despre vinul de Bourgogne. In mod ciudat, le-am descoperit in acelasi timp. Noël – père Noël, pentru prieteni – vazand ca ma laud cu franceza cea frumoasa pe care o vorbesc, mi-a pus in brate un volum de Villon si m-a rugat sa-i citesc din el. In realitate, mi-a intins o capcana. Poemele lui Villon sunt scrise in franceza medievala, o limba destul de diferita de cea moderna. Imi amintesc ca m-am straduit sa fac sa sune franceza aia, veche, cat mai bine in urechile mele. Nici pana azi nu stiu daca am citit bine. Dar m-am ales cu un prieten pe viata, am citit impreuna din Villon si din La Fontaine si am baut multe sticle de vin burgund.

Ca orice poet francez, François Villon era un mare amator de vin. Tudor Arghezi, cel care scrie prefata primei traduceri in romana a versurilor sale, il descrie ca fiind “un poet de carciuma”, asemeni lui Paul Verlaine. Desi a studiat teologia la Paris, Villon a fost un nomad care s-a tinut de talharii si jafuri si a stat prin inchisori. Poemele lui, scrise prin anii 1450- 1460, m-au surprins prin nuanta foarte personala a intamplarilor pe care le descriu. Intr-un mod criptic si intr-un limbaj arhaic, un om din evul mediu isi povesteste viata:

“Cum de dus trebuie sa ma-ndur,

Si cum de-ntors nu mi-e usor,

(Nu sunt om fara de cusur,

Nici de otel sau cositor

Pe lume-i traiul schimbator,

Si dupa moarte nu-i popas),

O iau acuma la picior,

Si hotarasc asa sa las:

(…)

Si lui jupan Robert Vallee

Biet logofat de la Divan,

Care nici deal, nici vale e,

Am randuit aici taman

Sa i se deie napristan

Izmenele-mi ce-s la cuiere

Ca sa slujeasca de tulpan

Iubitei lui, Jehanne de Millieres.

 (…)

Asisderi, patalamaua mea,

Ce-o am de la Academie,

O las si-o parasesc pre ea,

Spre ai scuti de vrajmasie,

Unor dieci sarmani de-acie,

Cuprinsi sub glava de apoi:

Impins fui de Milostivie

Si Fire, caci i-am vazut goi.

(…)

Asisderi las si dau in dar

Manusi si manta de firet

Lui Jaques Cardon, prieten doar,

Si ghindar de la un salcet,

Si zilnic un gascan boghet,

Si un clapon cu-unturi gingase,

Si zece buti de vin mischet,

Si doua pari, sa nu se-n grase.”

Versuri  din “Diata cea mica” in traducerea poetului Dan Botta, din “Balade si alte poeme”, Ed. ESPLA 1956.

Poemele lui Villon au deschis pentru mine poarta universului gastronomic francez si m-au impresionat prin ardoarea cu care vorbesc despre placerea de a bea si de a manca. Apoi am aflat ca, asemeni versurilor lui Villon, vinul de Bourgogne, nu e un vin facil. Nu te cucereste, ci te lasa nedumerit si trebuie sa te straduiesti indelung ca sa-l poti intelege. Dupa acest episod cu Francois Villon, m-am gandit mereu ca Pinot noir-ul si cupajele burgunde sunt incarcate cu ceva din aromele ev mediului francez, din duritatea, nebunia, excesele si vitalismul acelor vremuri. Am perceput, bandu-le, aroma aspra a incaierarilor cu cutite, a seilor de cal si a pamantului reavan. Poate ca pana la urma, nimic nu exprima mai bine Franta lui Villon, decat un vin de Bourgogne…

Vinuri aniversare

Ce faci cand nu-ti place vinul de la masa ? E o dilema de care eu ma mai lovesc din cand in cand, si realizez ca astfel de momente iti pun la incercare creativitatea. Poate ca cei care pun cola in vin, comit acest sacrilegiu, in inocenta lor, cu sufletul curat si in dorinta de mai bine. Ieri, cu prilejul unei aniversari, am descins in cautare de vin mai bun in pivnita familiei si nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit cateva zeci de vinuri, uitate pe rafturi, o parte din colectia nouazecista a fratelui meu. Le-am luat, le-am sters de praf, le-am privit cu drag, ca pe o jucarie regasita din copilarie. M-am amuzat sa constat ce eram o familie iubitoare de Pinot Noir, chiar si in acele timpuri cand nu era la moda.

 

Marturisesc ca sunt o sceptica si nu sunt interesata sa beau vinuri de colectie, vechi de zeci de ani, dar brusc am inteles de ce sunt oamenii fascinati de vinurile aniversare, vinuri din anii in care s-au nascut, s-au casatorit, sau au facut copii. Vinurile astea sunt un filtru magic care iti deschid poarta catre anii aceia. Pana la urma, lichidul din ele nici nu conteaza. Importanta e doar amintirea, validarea trecutului din perspectiva prezentului, emotia.

 

Pinot Noir 1989, Amfora, Dealu Mare. Am privit cu aviditate eticheta, si din departari, o liceana ochelarista si cu aparat dentar imi facea cu mana. Pinot Noir 1993, Aura : fratelele meu, un rocher cu plete si o vara de neuitat in Vama Veche cu nectar de caise si Pinot Noir.

Am hotarat impreuna cu fratele meu sa ne adunam prietenii pentru o degustare de “babaciuni”. Privind cu atentie etichetele am remarcat ca pe nici una dintre ele nu este specificat daca vinul e sec, demi-sec sau dulce. Un detaliu nesemnificativ in acele vremuri. Probabil ca vinul, in normele de azi, era cel putin demi-sec, si sunt de-a dreptul curioasa sa vad cum a evoluat in timp. Daca a fost dulce, sansele sa il putem si bea, cresc. Vom povesti…

Jocuri cu cupajele din sticle

Ca o Afrodita nemiloasa, vinul e acoperit de un val. Pe vremurile cand habar n-aveam despre vinuri si cand pe piata romaneasca nu existau decat vinuri dintr-un singur soi de strugure, eram fascinata de vinurile frantuzesti pentru ca erau cupaje (in franceza „assemblage”). Dupa ce am aflat ca vinurile de cupaj se fac dintr-un amestec, in proportii variate, de vinuri obtinute din recolte si struguri diferiti, am inceput sa invidiez oenologii. Visam sa fiu un magician al vinului, cel care traieste zi de zi cu vinul in crama si ii smulge toate secretele. Pana la urma, scopul cupajului e de a face, prin maiestria imbinarii caracteristicilor diferitelor soiuri de struguri, un vin mult mai bun, mai echilibrat, decat cel care ar putea iesi dintr-un singur soi de strugure. Mai cred inca si acum ca oenologul, cel care face cupajele, e un faurar care se bucura in mod profan de satisfactii demiurgice.

 

Si daca ni s-ar oferi ocazia, cati dintre noi am refuza oportunitatea de-a ne juca de-a demiurgul ? Am fost surprinsa si mi-a placut deosebit de mult excelenta idee de PR a celor de la Domeniile Dealu Mare Urlati, de a invita bloggeri si iubitori ai vinului la o competitie de cupaje. A fost o noapte lunga. Am avut la dispozitie, trei seringi pentru dozaj, trei feluri de vinuri albe (Feteasca alba, Sauvignon blanc, Muscat Ottonel), trei feluri de vinuri rosii (Merlot, Feteasca neagra, Cabernet Sauvignon) si cate o jumatate de ora ca sa realizam un cupaj pe gustul nostru. Miza: cupajul premiat, imbuteliat si distribuit pe piata. Cupajele astfel rezultate au fost degustate in orb si notate. Au iesit castigatori, la categoria vin alb – Radu (cel care mi-a oferit si pozele din acest post) si la categoria vinuri rosii – Razvan.

 

Stiam din povestile lui Anne-Marie, cat de grea e munca degustatorului de vinuri, iar acum am avut ocazia sa experimentez pe pielea mea. Dupa 16 probe de cupaje albe degustate, simteam cum imi ard papilele gustative, iar tarziu, dupa miezul noptii, la finalul notarii celor douasprezece vinuri rosii, am trait stranie senzatie de a nu fi sigura ca mai pot discerne nuantele vinului. In ce ma priveste, dincolo de placerea de a experimenta notarea vinurilor, o activitate pe care nu o practic in mod curent, am avut parte si de o mare surpriza: mi-am dorit intotdeauna sa-l cunosc pe Mircea Mihaies, autorul unei carti, pe care o indragesc, despre Leonard Cohen, dar nu mi-am inchipuit niciodata, ca viata poate fi asa ironica si ca o sa ne intalnim in ipostaza de „oenologi”, mesteri la asamblarea vinurilor…

Ai un loc preferat in Bucuresti ?

Poate e prea mult, sau poate e prea putin, am doua locuri de suflet in Bucuresti. De fapt, sunt doua puncte, pe doua strazi. Unul din ele se afla la intersectia strazilor Smardan cu Stavropoleos. E acolo, un punct in care ai in fata cupola Bibliotecii Nationale si la stanga, daca intorci capul, cupola CEC-ului. Vara, daca treci pe acolo, dupa-masa, la o anumita ora, poti vedea cum o raza strabate cupola de sticla a CEC-ului incendiind-o. Locul asta mi l-a aratat un prieten, si l-am botezat, “la Roma”, pentru ca ma teleporteaza subit, undeva intr-un oras solar, dar zgomotos. Oricum, prietenul in cauza si-a exprimat intentia de a cumpara acel metru patrat de la primarie. In ciuda halului in care arata de ceva timp  Bucurestiul vechi, ma duc des acolo, si asa, coborand strada Smardan, am dat peste “Van Gogh”.

 

Din capul locului, am fost izbita de caracterul, usor impersonal, de cafenea europeana, din orice oras al Europei. Ai impins usor usa, si hop ! esti la Viena, la Munchen sau la Londra, dupa cum vrei sa te lasi purtat de imaginatie. Mie una, imi place sa calatoresc, asa ca plec de la “Roma”, cobor strada si deschid usa cafenelei. Prima data, m-am oprit la Viena. Inginerul care m-a insotit, a carcotit pe seama acusticii locului. Cladirea e o fosta banca, cu o sala cu tavan inalt, cu ecou, iar zgomotul amplificat concureaza boxele.

Dar poate ca n-as fi spus povestea asta, daca, de vreo doua luni, cafeneaua nu s-ar fi imbogatit cu un spatiu, la subsol, dedicat vinului: “Art&Wine”. O aparitie care m-am bucurat. Ce poate sa fie mai frumos decat sa stai pe locul unde odata era un fost seif de banca, intr-o incapere cu o usa blindata si sa-ti savurezi linistit, vinul. M-am bucurat si ca cel care a amenajat locul a pastrat fosta usa blindata a bancii, care da ansamblului o nota foarte pitoreasca. Apoi m-am entuziasmat pentru ca, cu aceasta ocazie, meniul lor de vinuri s-a mai inzdravenit. As indrazni sa zic, ca daca fac progrese in aceasta directie, si ofera in meniu si niste vinuri de calitate si la pahar, vor rivaliza cu orice crasma europeana.