Arhivă pentru Martie 2010

Boier Golescu si casa mea de vis

Cu boier Dinicu Golescu m-am intalnit din intamplare. Auzisem de „Muzeul viticulturii si pomiculturii de la Golesti”, si desi „suna ca dracu”, un prieten mai curios decat mine, ne-a tarat pana acolo. Inital, in naivitatea mea, am crezut ca o sa fie o destinatie bahica, dar, din pacate, nici picior de vin la Golesti, in schimb am avut sansa nesperata, de a ma intalni cu casa mea de vis.

 

Cu totii visam la o casa, dupa chipul si asemanarea noastra, dar eu n-am stiut cum as vrea sa arate a mea, pana cand nu am vazut conacul Golestilor. In esenta e o casa simpla, chiar prea simpla, m-am gandit, dar cat e de gratioasa, de senina si de frumos proportionata ! Si are doua detalii care m-au fermecat definitiv: O scara imensa, in elipsa, din lemn, care urca catre singura incapere de la etaj a casei, o camera patrata care are cate un geam pe fiecare perete, si deci lumina naturala pe toata durata zilei. Mi-l si inchipuiam pe boier Dinicu stand la birou si scriind. In plus, conacul mai are si o camera turceasca, cu mobila orientala, superba, si un hamam, adica o baie turceasca, de 36 mp, patrata cu ziduri groase de circa 1m. M-a incantat ideea ca boierii Golesti au stiut sa ia ce a fost mai bun din cultura cu care vremurile i-au pus in contact.

 

Ca despre multi novatori din cultura romana, despre Constantin (Dinicu) Golescu nu se stiu prea multe lucruri. Pentru mine, el are aura unui personaj excentric, ca orice personalitate care depaseste cu mult limitele vremii sale. Inchipuiti-va un boier roman, cu straie turcesti, purtand barba si calpac, care se decide in 1824, la aproape 50 de ani, sa faca o calatorie prin Europa, pe care nu o cunostea. Gestul lui e unul exemplar. Golescu noteaza intr-un fel de jurnal, tot ceea ce vede in orasele Europei, raportand fara incetare faptele la situatia din Muntenia. Intors acasa, se hotaraste sa puna umarul la modernizarea tarii, isi trimite copiii la studii in strainatate si infiinteaza institutii dupa model european: scoli, spitale, asociatii literare. Observatiile sale publicate sub titlul “Insemnare a calatoriei mele, Constantin Radovici din Golesti, facuta in anii 1824, 1825 si 1826”, sunt la fel de proaspete, de sugestive si de actuale, chiar si dupa aproape 200 de ani. O sa dau un singur citat, atat pentru farmecul limbii cat si pentru impactul faptelor constatate. Dinciu Golescu, ajuns in Elvetia, in 1826, e uimit sa constate ca toti elvetienii stiu sa scrie si se duc la carciuma ca sa citeasca ziarul: “Atunci m-au coprins gandurile, vazand ca taranii Elvetiei, vrand sa stie ce curge in lume, se strang si citesc gazeturi”.

 

Daca vreti o privire mai vie si mai adanca asupra lucrurilor care ne inconjoara si ne definesc, cititi insemnarile boierului Golescu si dati o fuga, ca sa vizitati conacul Golestilor, aflat la 10 km de Pitesti. Daca mai puteti inca vedea conacul, asa cum este el astazi, trebuie sa considerati acest fapt un miracol. Din fericire, in 1943, conacul Golestilor, lasat in parasire, este restaurat si devine muzeu. Cred ca asta a fost sansa incredibila a posteritatii, de a putea vedea azi, pe viu, cam cum traia un boier roman. Devenit muzeu, conacul Golestilor a fost intrucatva ferit de distrugerea si furtul din patrimoniu, prin care au trecut toate domeniile boieresti dupa 1948. In aceeasi zi, am vizitat si conacul familiei Bratianu de la Florica, aflat si el nu departe de Pitesti, si mi-a venit sa plang de ce am vazut acolo. La intrare, pe unul din holuri, dai de o superba masuta persana, ciobita, uzata si aruncata intr-un colt, de unde contrasteaza dureros cu mobila grosiera din lemn lacuit, stil anii 70, aflata peste tot prin casa. Ce sa mai zic de o imensa biblioteca, fara nici macar o singura carte in ea si cu lambriuri de lemn zgariate in ultimul hal, din tavanul careia atarna un bec chior, fara abajur, ca intr-o celula de inchisoare.

In ciuda tuturor vremurilor, conacul Golestilor a supravietuit si chiar si fara vin prin imprejurimi, desi dealurile Pitestilor erau candva celebre pentru vinul lor, raman o mare admiratoare a acelui loc binecuvantat.

PS. Pozele sunt facute de alex, unul din fotografii pasionati de povestile Monei

Vinuri helvete

Din tot ce am vazut in Elvetia, cel mai tare m-a surprins constatarea ca elvetienii nu sunt bautori de bere, ci din contra, prefera, in mod evident, vinul. Oricum, berea pe care am baut-o la Zurich, aduce mai mult a apa plata cu lamaie. Non-alcoolicii prefera Rivella, o bautura bizara pe baza de zer si caimac de lapte. Yac !

La o prima vedere, elvetienii par foarte familiarizati cu vinul, iar cei cu care am vorbit se pricepeau destul de bine in acest domeniu. Din cate am aflat, cam toata productia lor de vin este distribuita in consumul intern, vinul elvetian fiind greu de gasit pe pietele straine. In Zurich, se serveste vin la pahar, in orice bar si in variante multiple, de la 10 cl, 20 cl, 30 cl pana la 50 cl. Vinurile pe care le-am incercat, elvetiene sau straine, au fost toate cam la fel, rotunde si cu tanini moi, corect facute, fara nelinisti metafizice si personalitate extravaganta. Am remarcat cu deosebita placere, ca in cele doua retele de hipermarketuri din Zurich exista posibilitatea ca vinul de la raft sa fie degustat. E mare pacat ca vinul romanesc nu incearca sa intre pe piata elvetiana, e adevarat, foarte concurentiala, dar si cu o putere imensa de cumparare. Pretul mediu al unei sticle de vin in supermarket e 15 franci. Si nu pot sa nu marturisesc cat m-am enervat cand am vazut, de exemplu, Muscatul de Samos, cel care se gaseste si la noi, tronand alaturi de vinurile albe elvetiene !

Dintre vinurile albe incercate, am remarcat „Melomanul genevez” adica „Le Melomane, Assemblage de Cépages Blancs de Genève”, AOC 2008, de la Cave de Genève. Un vin botezat in onoarea lui Ernest Ansermet, unul din cei mai mari dirijori ai secolului. Se pare ca atunci cand vine vorba de imortalizarea pe o sticla de vin, elvetienii prefera muzicienii si nu fotbalistii. Vinul e un cupaj de Riesling-Sylvaner (numit in zona germana si Muller-Thurgau) si Pinot Blanc, n-am reusit sa aflu in ce proportie. Are o culoare galbena, foarte palida, cu reflexe aurii, cu arome florale si note de miere, iar la gust, floral si cu vagi note ierboase pe final. Un vin suav si placut, ideal pentru un festin cu niste fructe de mare. Eu l-am degustat ca aperitiv si am privit cu jind la ratele de pe raul Limmat:). Desigur ca n-am ratat ocazia de a incerca si un Pinot noir elvetian, dar despre el, intr-un episod viitor…

PS. Marilyn Manson era decor la Cabaret Voltaire:)

Cata nostalgie sta cu noi la masa ?

Nostalgia aromelor si a gustului au fost exploatate artistic de catre Proust, iar genialitatea operei sale, consta, pentru mine, in descoperirea efectului madelenei. M-am gandit adesea, ca poate motivul pentru care n-am plecat din Romania, atunci cand mi s-a oferit ocazia, e acela ca stiam, in mod inconstient, ca mirosul aerului din satul meu de munte si al rosiilor din gradina bunicii o sa ma bantuie si o sa ma cheme mereu acasa. Din pacate, am din ce in ce mai multi prieteni care au plecat, si mai mereu, cate o usa deschisa care ma asteapta. Preliminariile sunt intotdeauna aceleasi. Raspunsul la intrebarea “Ce vrei sa-ti aduc din Romania?”, ar putea fi un studiu de caz, pentru profilul psihologic al unei generatii, si de ce nu, pentru brandul de tara. Poate ca intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem ca sa ne intelegem mai bine, ar trebui sa fie: “Ce ti-ar lipsi daca ai pleca din Romania ?”

Imi aduc aminte cu nostalgie, de prima mea intalnire, la Viena, cu prietenii plecati, si care veneau din America. Camelia ne-a spus: “Nu ne lipseste nimic aici, dar n-ai vrea sa-mi aduci niste Eugenii ?”. Se pare ca am o vocatie de mare traficant international. Am transportat eugenii la Viena, ciocolata cu rom la Amsterdam, icre si cimbru la Berlin, varza murata la Anvers si, ultima data, telemea de oaie si seminte de dovleac la Zurich. Si desigur, eterna, extraordinara si mereu dorita “slibovita”. Pana acum, nici un prieten n-a vrut sa-si stinga dorul de Romania cu o Feteasca neagra, ceea ce poate spune destul despre raportul romanilor cu vinul. In ajunul Craciunului, pe aeroportul din Bruxelles, conversatiile in romana, la rotativa bagajelor, erau o variatie libera pe tema “Stai draga linistit, am congelat bine sarmalele, nu s-au dezghetat !”. Jenata, a trebuit sa recunosc ca, desi mie nu prea imi plac sarmalele, un Craciun fara mirosul de sarmale in cuptor, nu este un Craciun adevarat. Si ca fericirea luminoasa a Craciunurilor copilariei nu poate fi recreata in memorie, decat de mirosurile imbietoare de atunci. Probabil ca asa se explica de ce, intr-un 25 decembrie, la Anvers, am gatit impreuna cu Irina, cele mai bune sarmale pe care le-am mancat in viata mea.

Ma gandesc uneori, cat de greu trebuie sa le fie celor care emigreaza, mai ales din perspectiva nostalgiilor culinare, caci de ele te lovesti in mod inevitabil, in fiecare zi, si as vrea sa aflu care e secretul reconcilierii cu ele. Cum sa pacalesti micuta Romanie nelinistita pe care o porti mereu cu tine, cum sa o faci sa-si gaseasca linistea ?

Nici un vin romanesc la Zurich

Sunt doua mari retele de hipermarketuri in Zurich – Coop si Migros – si in nici una din ele nu am vazut vin romanesc…

Un riesling bulgaresc…

Iata ca fac ce fac, si tot la riesling ma intorc. La ultima vizita in Bulgaria, mi-a atras atentia un riesling bulgaresc. Riesling Targovishte 2006. Nu stiam ca vecinii bulgari cultiva riesling si trebuie sa marturisesc ca atunci cand am vazut sticla mi-am zis in gandul meu, cu neincredere: “inca un riesling italian undercover”. Daca va uitati cu atentie la unele sticle romanesti, o sa vedeti ca pe eticheta scrie cu litere mari riesling si pe contra-eticheta, cu litere mai mici, riesling italian, deh !

 

Am cumparat-o totusi, pentru ca am mai baut vinuri de Targovishte care nu m-au dezamagit. E unul dintre cei mai mari producatori de vin din Bulgaria si toate vinurile lor sunt comercializate in acest tip elegant de sticla. Produc in general, mai mult vin alb: Sauvignon blanc, Chardonnay, Traminer.

 

Riesling Targovishte 2006 a fost o surpriza de proportii. Culoare aurie intensa, limpede, un nas frumos de riesling de rin cu arome persistente de tei, note minerale si miere. Din pacate, dupa ce te ademeneste binisor cu aromele, te cam dezamageste pe final. E subtirel la gust si cu un finish floral, cam scurt. Oricum, mi s-a parut remarcabil si la cele 5 leve, cat a costat, cred ca merita atentia mea si pe viitor.

 PS. Pozele sunt facute de amicul Doron, impreuna cu care m-am bucurat de aceasta sticla…

Un pahar de rosé, mon cher !

Puternic asociat in memoria mea afectiva de traiul rafinat din perioada interbelica, rosé-ul e primul vin de care imi aduc aminte. Una din matusile mele, era o mare admiratoare a vinurilor rosé si, imi amintesc cu nostalgie, ca la ea ne astepta intodeauna cate o sampanie rosé, acompaniata de o poveste despre Capsa, terase bucurestene sau plimbari la sosea cu trasura si eleganta rafinata a unor vremuri apuse…

Din pacate, pe meleaguri romanesti, rosé-ul este un vin adesea ignorat, sau mai rau, considerat de calitate inferioara. Desi, rozul e o culoare care se obtine din amestecul de rosu cu alb, vinul rosé nu e un amestec de vin alb cu vin rosu, asa cum in mod eronat se mai crede. Rosé-ul se face din aceleasi soiuri de strugure din care se face si vinul rosu (merlot, pinot noir, cabernet sauvignon). Coaja strugurelui e cea care da culoare sucului, si in cazul vinului rosé, intensitatea culorii variaza in functie de perioada de expunere a cojilor de strugure in must. Asa se explica de ce, sampania nu e rosie, desi se face dintr-un amestec de doua soiuri de struguri rosii (pinot noir si pinot meunier) si un soi de strugure alb (chardonnay). La vinificarea strugurilor rosii pentru sampanie, principala preocupare e ca mustul si coaja strugurelui sa nu ajunga in contact. In Champagne, grija pentru a obtine un must alb, merge pana la a culege strugurii pinot noir in ladite cu fundul gaurit pentru ca sucul rezultat din strugurii zdrobiti de propria greutate sa nu stea in contact cu coaja si sa se pateze, devenind rosé.

Consider ca rosé-ul e unul dintre cele mai elegante vinuri, si ca merita sa bei cate un pahar, mai ales primavara, la o terasa in aer liber. Ma fascineaza multiplele variante de culoare sub care se poate prezenta acest vin, roz-bombon, caramiziu, trandafiriu, foaie de ceapa sau culoarea somonului, culori pe care lumina naturala le potenteaza. Anul trecut, am descoperit ca in Romania se fac rosé-uri foarte interesante si de calitate. Am fost placut surprinsa de Rosé-ul 2007 de la Prince Stribey si de sampania Rhein Extra Brut Rosé. Rosé-ul de la Prince Stirbey e un vin complex, rotund si cu final lung.  Are o culoare foarte intensa, trandafirie si arome de fructe rosii (capsuni, zmeura, agrise) si mere verzi. Astept cu nerabdare sa gust si alte rosé-uri in aceasta primavara capricioasa…

Cate placeri iti ofera vinul ?

Motivul pentru care traiesc la Bucuresti, dincolo de hazardul nasterii mele, e profund legat de firea mea balcanica si meridionala care nu se poate adapta usor altor meleaguri. Momentul cand ea isi face de cap fara pic de rusine, e targuitul. Imi plac la nebunie preliminariile cumparaturilor, duelul cu negustorul sau vorbaria destinsa cu un om pe care il vezi pentru prima data in viata. In viziunea mea orientala, marfa e facuta sa fie pipaita, mirosita si gustata, iar deliciul intalnirii cu un om, care sta acolo pentru tine si e in stare sa-ti spuna o poveste nu are egal pe lume. Pentru mine, placerea pe care ti-o ofera vinul incepe cu desfatarea de a te plimba printre rafturi, si de a lasa sticlele sa-si spuna povestea si se prelungeste cu rafinamentul causeriei cu vanzatorul.

Odata ce ai ales, incepe agonia asteptarii… Si cred ca nici o placere nu rivalizeaza cu momentul deschiderii. Mustesti de asteptari, simturile sunt incordate, freamata intre agonie si extaz. Cum o sa fie ? O sa te surprinda ? Si daca da, cat de tare ?

Iar prima desfatare e culoarea: stralucitoare, adanca, evaziva, exuberanta, neprietenoasa, triumfala. In mod absolut bizar, vinul vorbeste mai intai ochiului. Trebuie sa marturisesc ca motivul pentru care nu cumpar vin in sticle transparente, nu are mare legatura cu teama ca vinul sa nu fie afectat de defectul de lumina, ci mai ales pentru ca un vin in sticla transparenta imi strica placerea descoperirii. E un vin care se livreaza de la sine, fara lupta, care iti fura o mare parte din desfatarile imaginarului si ale asteptarii.

Daca culoarea iti vorbeste despre starea de spirit a vinului, aromele iti spun mai multe despre caracterul sau. Alcoolic si otarat, domol si bonom, invaluitor si perfid, sincer si deschis, tantos, strengar, mut si incapatnat sau pur si simplu, misterios. Si apoi, vine, ineluctabil, momentul adevarului, cand buzele se apropie de marginea paharului. Degustatul e clipa fericita in care toate asteptarile si senzatiile de pana atunci se reunesc, iar daca se confirma unele pe altele, daca culoarea, aromele si gustul sunt in armonie, ai atins un moment atemporal de echilibru. Iar un vin bun e capabil sa inghete timpul intr-o clipa eterna…