Archive for the 'filme cu si fara… vin' Category

Lucruri mici, la fel de dragi ca vinul

Indragesc Clujul si TIFF-ul. Intrebarea pe care mi-o pun, mai mereu, de la un festival la altul, e de unde vine atmosfera de bucurie si de spontaneitate care cotropeste orasul timp de o saptamana. Poate ca marele secret al TIFF-ului e ca a reusit sa ramana, de la o editie la alta, un festival prietenos. Are sali mici si pline, regizori, actori si producatori invitati la proiectii, celebritati fara bodyguarzi, dialoguri cu profesionisti fara aroganta, o atmosfera de naturalete si normalitate. Poti, de exemplu, sa ai surpriza sa constati ca cel de la masa de alaturi, de la Palatul Banffy, e Wim Wenders, sau ca cea care te intampina in chip de gazda a expozitiei de fotografie a Donatei Wenders,  e chiar artista in persoana. Am o afectiune secreta pentru palatul Banffy – meeting point-ul TIFF – un loc deosebit de frumos, care ar merita renovat. De fiecare data cand vin la Cluj, ma duc intai la Palatul Banffy si ma asez la o masa in curte, si pur si simplu, dintr-o data, am senzatia ca aura acelui loc ma inconjoara si face ca lucrurile sa se aseze de la sine. Imi mai place si ca cinematografele sunt relativ apropiate unele de altele si ca in forfota de oameni care graviteaza pe acelasi traseu cinematografic intalnesti brusc o groaza de cunostinte. Am prieteni bucuresteni, cu care ma vad rar la Bucuresti, dar ma intalnesc, ritualic, in fiecare an, la Cluj.

 

Anul asta parca n-am mai vazut atat de multe filme ca in alti ani, dar mi-au placut in mod deosebit doua scurt metraje romanesti, ale caror subiecte pluteau de mult in atmosfera TIFF-ului si pareau special facute sa fie vazute la Cluj: “Mathias, Mathias” de Cecilia Felmeri si “Captivi de Craciun” de Iulia Rugina. Primul este un film de animatie despre Matei Corvin, statuia lui din centrul Clujului si mai ales, ce isi mai poate aminti lumea despre el, astazi. Celalalt, filmat curat, si jucat impecabil, cu personaje care reusesc sa sugereze profunzimi neasteptate in cele 39 de minute ale filmului, povesteste aventura a patru oameni care asteapta un tren ce nu mai vine, intr-o gara din Ardeal. Si apropos de tren, de la un an la altul, orasele transilvane par din ce in ce mai departe de Bucuresti. Anul asta se fac aproape 8 ore cu trenul de la Bucuresti la Sibiu si 4 ore jumatate de la Sibiu la Cluj. Ma intreb daca CFR-ul n-ar trebui sa se desfiinteze in aceste conditii…

Vinul fara suflet

Candva, o fosta sefa mi-a reprosat ca sunt „romantica si conservatoare”. Fiind o persoana pe care o apreciam in mod deosebit, replica m-a pus pe ganduri, mai ales ca m-am considerat intotdeauna destul de cu picioarele pe pamant. Conservatoare poate, dar „romantica” asta era prea de tot ! De curand, am citit, la recomandarea unor prieteni, cartea „Barbarii. Un eseu despre mutatie” si am inteles intr-o strafulgerare, fundamentele acelui repros: nu eram „o barbara”, nu gandeam la fel cu lumea lui google.

In cartea asta, Baricco isi propune sa studieze transformarile pe care le suporta societatea contemporana luand ca reper trei domenii: vinul, fotbalul si cartile. Prin analiza transformarilor survenite in aceste trei domenii, el identifica cauzele si simptomele mutatiei si incearca sa creioneze portretul acestui om in transformare, „barbarul”. Textul e de un umor savuros si de o ironie devastatoare. O sa va dau un singur citat: „(…) pentru cartea de fata eu as fi ales patru epigrafe. Iata-l pe primul: provine dintr-o carte tare frumoasa aparuta de curand in Italia. E scrisa de Wolfgang Schivelbusch si se intituleaza Cultura invinsilor (Exista titluri la care, fiind un fan al lui AC Torino, nu pot rezista).” Pe langa savoarea argumentatiei, ceea ce mi-a placut foarte tare este ca Baricco isi propune sa identifice coordonatele acestor transformari fara sa se hazardeze sa le puna la stalpul infamiei, ci le cantareste cu lipsa de prejudecata a unui om care incerca sa inteleaga. Ah, si are un capitol foarte frumos despre Google.

In ce consta transformarea prin care trece lumea vinului ?

La origine, vinul era nectarul zeilor. Se cultiva in batrana Europa pe suprafete restranse, era rezervat unei minoritati de aristocrati, avea o tehnologie de fabricatie complicata si atent reglementata (a se citi sistemul AOC) si era inconjurat de un limbaj ezoteric greu de inteles. Dupa al doilea razboi mondial, vinul incepe sa fie plantat in zone pana atunci de neconceput : Oregon, California, Australia, Africa de Sud. Limbajul sau se simplifica, vinul se democratizeaza si nu mai ridica probleme gastronomice. Iata cum arata in descrierea lui Baricco un „vin hollywoodian”: „(…) culoare excelenta, grade destul de multe, gust rotund, foarte simplu, fara asperitati (fara taninuri suparatoare si fara aciditati greu de potolit); de la prima sorbitura l-ai si cunoscut pe de-a intregul: da o senzatie de bogatie imediata, de plenitudine a gustului si a parfumului; cand l-ai baut urmarea dureaza putin, efectele se sting; nu prea interfereaza cu mancarea si poate fi apreciat pe deplin pur si simplu trezind papilele gustative cu orice gustare banala de carciuma; e facut cel mai adesea din struguri care pot fi cultivati oriunde: chardonnay, merlot, cabernet sauvignon. Dat fiind ca e manuit fara prea multe temeri reverentioase are o personalitate mai curand constanta, in raport cu care diferentele de la un an la altul devin de-a dreptul neglijabile.” Artizanii acestei transformari sunt doi americani: Robert Mondavi, cel care are ideea de a planta vie si de a face vin in California si Robert Parker, primul ziarist care a dat note vinului, si si-a impus prin acest sistem punctul de vedere asupra a ceea ce inseamna un vin bun: un vin baricat, spectaculos dar superficial, fara profunzimi, fara suflet.

In filmul „Sideways” (2004) exista o scena care m-a impresionat profund. Miles, personajul principal, un impatimit al vinului, ajuns pe culmile unei crize existentiale se duce la McDo si destupa pe sub masa o sticla de vin vechi frantuzesc, cel mai bun vin din colectia lui, si il bea, acolo, in fast-food, singur la masa, dintr-un pahar de plastic. Gandind in termenii lui Baricco, scena asta de sacrilegiu e imaginea vinului care s-a democratizat, s-a simplificat si a devenit „a drink”. Si tot pe urmele lui Baricco, ma intreb daca nu cumva opozitia furibunda a francezilor impotriva ideii de dop insurubat, (intalnit frecvent la vinurile australiene), nu rezida din convingerea ca dopul de pluta e mai bun, ci isi are originea in refuzul renuntarii la un ritual, la semnificatia unui gest care certifica in continuare vinul ca fiind nectarul celor alesi. Cititi cartea si mai vorbim…

Alessandro Baricco – „I Barbari. Saggio sulla mutazione” 2004, trad. rom. Dragos Cojocaru, Humanitas, 2009. Costa 35 lei. M-a amuzat ironia editorului care a ales o coperta de chick-lit pentru un eseu filozofic.

PS. Disputa dintre lumea veche si cea noua din domeniul vinului a dat nastere documentarului „Mondovino” (2004).

Julia si Mona

Zilele trecute am vazut “Julie&Julia”, o dulcegarie americana in care joaca Meryl Streep. Imi place foarte mult Meryl Streep si ceea ce gasesc cu totul fantastic la ea, e ca dupa ce in tinerete a jucat roluri de compozitie in drame, s-a apucat la batranete sa joace in comedii si musical-uri. Asta da curaj, dar poate de vina e si gustul timpurilor noastre. Cum ziceam, filmul e “de duminica”, plin de locuri comune cand mai groase, cand mai epurate, despre francezi si americani. O juna americanca cu o slujba de functionara descopera hobby-ul vietii ei, placerea de a gati, luand drept mentor o alta americanca, Julia Child, care descoperise si ea bucataria franceza, cu 50 de ani mai inainte si devenise celebra scriind o carte de bucate. Dupa doua ore de retete, mancaruri si vinuri, iti vine sa te faci si tu bucatar. Poate asta e si rolul filmului, sa creasca vanzarile cartilor de bucate in Statele Unite, pe urmele faimosului Jamie Oliver.

In cazul meu, filmul a avut urmatorul efect. M-am intors acasa, am deschis calculatorul si am dat un google “cursuri de gastronomie”.  Trei sferturi din informatie o reprezinta cursuri  “de calificare”, “profesionale”, organizate de asociatiile de plasare a fortei de munca. Adica nu cursuri pentru pasionatii de gatit, ci asa un fel de cursuri de reabilitare. Mi se pare ca suna ingrozitor de devalorizant, si ramai cu impresia ca meseria de bucatar e pentru aia prostii care n-au fost in stare sa termine liceul. Despre pasiune, nici o vorbulita. Bah, mi-am zis, hai sa googalizam “cursuri de oenologie”. Aici stam si mai rau, nu exista cursuri de oenologie pentru omul de rand. In schimb, google iti deschide pagini si forumuri unde oamenii scriu ca si-ar dori sa faca un astfel de curs. Apare mentionat si cursul pe care l-am facut eu, acum cativa ani buni, la Institutul francez, dar care nu se mai face. Si cand ma gandesc ca eu am ales cursul asta in primul rand ca sa nu pierd fraiele francezei mele ruginite ! Iar dupa prima ora, voiam deja sa stiu totul despre vin…

Oare faptul ca pe la noi, servirea e de doi bani, mancarea nu exceleaza prin calitate sau diversitate, si se bea vin de surcele, sa aiba vreo legatura cu cele constatate ?

PS. Filmul se termina cu o scena tipica de kitch turistic international. Tanara fana se duce la muzeu sa vada bucataria Juliei Child si isi face un sir de poze cu poza idolului ei, Julia Child alias Meryl Streep. Ca forma de protest, am realizat si eu poza de mai sus…