Arhivă pentru Iunie 2010

Vinul ma face mai destept

Interviu cu Cosmin Bumbutz

Cand l-am intrebat pe Cosmin Bumbutz, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, am avut ceva emotii. Nu stiam daca ii place vinul si nici daca ar fi interesat sa apara pe bloguri. Apoi, dupa ce a acceptat, dar mi-a spus ca ma invita la Violeta’s Vintage Kitchen sa stam de vorba, am avut din nou emotii. Nu mai folosisem un reportofon, si, la inceput, am trait angoasa absurda ca poate n-o sa se inregistreze nimic din discutia noastra. Noroc ca ne-am pus pe povestit, despre vin si fotografie, peisaje, calatorii si oameni si emotiile s-au volatilizat. Cosmin e un iubitor de vin care nu uita in nici un moment de pasiunea sa: fotografia. Discutia despre vinuri a alunecat pe nesimtite, in lumea fotografiei si a ramas prinsa acolo prin magia cuvintelor…

© Cosmin Bumbutz

De unde pasiunea pentru vin ?

Imi place sa beau vin. Cand eram mic am citit la un moment dat, dar nu mai stiu unde, o zicala care mi-a ramas si acum in cap, si pe care am inteles-o mult mai tarziu: “Berea te duce la gard, vinul la femei si vodca in mormant”. Iubesc vinul, nu ma pricep foarte tare in domeniu, dar imi face mare placere sa-l beau. Berea imi ingreuneaza mintea, vinul ma face mai destept.

Cum a fost prima intalnire cu vinul ?

Intalnirea cu vinul s-a produs in adolescenta, in liceu, cand, ca orice nepriceput, beam vinuri dulci. Si maturizarea mea in ale vinului s-a facut fizic. Prima betie crancena a fost cu Lacrima lui Ovidiu. Am zacut doua zile, mi-a fost infiorator de rau. Am ajuns la vinul sec prin suferinta. Nu am baut de la inceput vin sec, nu m-a invatat nimeni sa beau vin, am invatat band.

© Cosmin Bumbutz

Ai un criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ?

Imi place vinul sec. Nu cumpar vin in functie de eticheta, dar tin cont si de ea. Ma uit si la eticheta, sunt un tip visual, dar aleg vinul si in functie de pret. Ma feresc de vinurile prea scumpe si de cele prea ieftine. Si am un soi preferat, Cabernet Sauvignon-ul.

Ti-ar placea ca pozele tale sa apara pe eticheta sticlelor de vin ?

Mi-au fost folosite pozele. In 2008, am facut trei fotografii pentru eticheta Fatum de la Murfatlar. Mi-au spus ca vor sa faca un super vin rosu, nu imi mai aduc aminte ce soi era. Dar vinul nu mi-a placut. Cred ca mai am si acum niste sticle nedeschise…

Dar fotografie de produs, faci fotografie de produs ?

Nu, am facut mai demult si am abandonat-o din cauza de… bere. Eram prin 90 si ceva si faceam niste poze la o bere. Berea era iluminata frumos si puneam picaturile cu pipeta. Cele mari se puneau cu pipeta si cele mici cu chibritul. La un moment dat, era o picatura pe o litera si dupa ce lucrasem o ora, a venit cineva de la agentie sa-mi spuna ca picatura aia e prea jos, trebuie un milimetru mai sus. Mi se parea atat de neimportanta picatura aia… M-am enervat cumplit si am vrut sa-i dau afara din studio.  Dupa ce am terminat acel proiect, mi-am promis sa nu mai fac niciodata asa ceva.

E greu sa faci fotografie de produs buna ?

Nu, nu e greu. Ai nevoie de rabdare. Mie imi place sa fotografiez oameni, sa discut cu oamenii. Fotografia de produs e o munca de rutina pe care nu vreau sa mi-o asum. Nu imi place sa stau o ora in fata unui obiect, orice obiect, mai mult de o ora, sa stau sa-l analizez pe toate partile. Pentru mine, pentru firea mea, e plictisitor. Incerc sa fiu mai spontan. Intr-o fotografie de produs nu e nevoie de spontaneitate, totul e calculat si asa si trebuie sa fie. Nu este loc de accidente acolo. Intotdeauna, accidentul da suflet fotografiei, ii da sarea si piperul.

Conteaza norocul intr-o fotografie reusita ?

Da, conteaza, dar trebuie sa fii pregatit sa primesti. Trebuie sa stii unde sa-l astepti pe norocul ala, intamplarea, de fapt, nu norocul, intamplarea, trebuie sa stii unde s-o astepti…

© Cosmin Bumbutz

In ce masura o fotografie reda o poveste ?

Printr-o singura fotografie e greu sa redai o poveste. Povestea e foarte importanta, numai ca eu nu alerg neaparat dupa povesti in fotografie, altfel as face o fotografie buna pe an. Ma intereseaza sa surprind stari, nu starile altora, starile mele. Cred ca fotografia e buna daca reusesc vazand-o sa-mi recitesc starea din momentul in care am facut-o… Imi place sa fac portret, foarte tare. Imi place sa studiez cum cade lumina pe fata unui om. E o provocare sa faci o fotografie buna unui om obisnuit, care nu e model. Mi-ar placea sa arat ca as putea sa-i fac pe toti oamenii fotogenici.

Proiecte de viitor ?

Revista “Punctum” e proiectul cel mai important din ultimul timp. Mai am niste proiecte de terminat, m-am apucat de film, fac filme de scurt metraj si vreau sa plec din nou in Cuba. M-am indragostit de Cuba, m-as muta acolo. La oamenii de acolo am gasit o seninatate in privire si in felul de a fi pe care n-am mai intalnit-o. Nu sunt melancolic dupa comunism, sunt interesat sa-i cunosc pe acesti oameni. Dar nu au vinuri bune…

O crama renascuta

Prima data am auzit de ei  in mod neoficial. Niste necunoscuti ofereau vin pentru ca discutiile de la sfarsitul spectacolelor de la “Sambata sonora” de la CNDB sa curga mai bine. Fara publicitate, bannere si mare agitatie. Le-am baut vinul, mi-a placut si am tot incercat sa aflu cine e crama misterioasa care da vin pentru cultura. La urma urmei, e un lucru care se intampla mai rar. Bunica imi spunea adesea, ca orice om e dator sa faca in viata si gesturi gratuite, “pentru amorul artei si bunavointa zeului”, obisnuia sa spuna. Asa mi-au devenit simpatici oamenii de la Crama Corcova…

De cateva saptamani, puteti gasi pe piata primele vinuri Corcova – Chardonnay 2009, Rosé 2009 si Cabernet Sauvignon/ Merlot 2008. Povestea lor e simpla si frumoasa: un francez si un roman, Roy & Damboviceanu, doi entuziasti care si-au dorit sa resusciteze viile de la Corcova, vii faimoase in secolul al XIX-lea, datorita eforturilor familiei Bibescu. Au renovat cramele construite de printul Antonie Bibescu si au cumparat butasi din Franta cu care au replantat 40 de hectare de vie. Au angajat un oenolog francez, Laurent Pffeffer, scolit la Bordeaux. Cultiva soiuri de strugure specifice zonei: Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Feteasca Neagra, Muscat Ottonel si Chardonnay. Dar si un soi plantat in premiera, care mi-a starnit curiozitatea – Shiraz-ul. Iata suficiente motive ca sa-i iei in serios.

 

Cum tocmai voiam un vin prietenos, de vara,  am incercat rosé-ul de la Corcova. E un rosé din merlot, sec si la obiect, cu arome de grapefruit si portocale rosii, dublate de note discrete de flori de migdal. Mi-a placut in mod deosebit finalul distinct amarui, lung, samburos, cu nuante de migdala.

Indraznesc sa zic ca daca se tin in continuare de treaba, o sa tot auzim despre vinurile de la Corcova.

Love & hate, your name is Chardonnay

De cand ma stiu am avut cu Chardonnay-ul o relatie dificila. La inceput a fost ura. Imi mai amintesc si acum, foarte acut, gustul primului Chardonnay. Era epoca Chardonnay-urilor dulci romanesti, cu gust de dropsuri. Si am trait mult timp cu impresia ca chardonnay-ul e un soi de vin dulce. Cred ca toti cei care m-au intalnit in aceea perioada si mi-au vorbit de chardonnay, isi aduc aminte de moaca mea terifiata. Asta pana cand mi-a iesit in cale Chablis-ul, si m-am indragostit…  Apoi vremurile s-au schimbat, si pe piata romaneasca a aparut si chardonnay-ul sec, dar si  chardonnay-ul baricat, un vin pe care nu il uiti usor. Imi aduc aminte ca la prima incercare, l-am catalogat drept un vin greu, vanilat si cu arome de caine ud. Totusi, nu prea sunt o bautoare pasionata de chardonnay. Poate si din cauza ca prea e la moda…

 

Chardonnay-ul e un soi de strugure originar din Franta, unde se cultiva mai ales in zonele de clima rece : Champagne, Chablis si Bourgogne. E un strugure versatil, care da un vin cu caracteristici diferite in functie de sol si aria climatica. Preferatul meu, Chablis-ul, e un vin citric si vegetal, cu arome florale si nuante minerale, expresia solului calcaros al zonei. Astazi Chardonnay-ul se cultiva cam peste tot in lume si este un vin foarte popular, mai ales in Lumea Noua. California, Australia, Noua Zeelanda si Africa de sud au productii importante de Chardonnay si consumatori infocati.

 

In amintirea unei seri cetoase de noiembrie, am ales un Chardonnay italian din regiunea Collio, pe care l-am baut prima data intr-o taverna, la Venetia, alaturi de niste cozze e vongole delicioase. La masa de alaturi, doi americani se certau cu chelnarul, in engleza, incercand sa-i explice ca lasagna lor nu e suficient de fierbinte si ca ei vor o lasagna noua, nu aceeasi portie incalzita la microunde. Crezand ca suntem francezi, chelnarul ne-a abordat in franceza, dar vazand ca ne descurcam si in italiana ne-a mustrat zambitor: ”de ce nu spuneti ca vorbiti italiana si ma lasati sa-mi obosesc meningele !” Americanii au primit o lasagna gata scoasa din cuptor, dar ne-au privit portiile de scoici cu invidie..

Attems – Lucinico-Gorizia, Chardonnay 2007, Venezia Giulia, are o culoare galbena, vesela si luminoasa, arome florale, nota untoasa, tipica Chardonnay-ului si un finish cu ceva fructe exotice, dar predominat lamaios. E un vin echilibrat, care imbina armonios notele de aciditate si aromele florale cu onctuozitatea. L-am servit alaturi de spaghete cu fructe de mare.

 

Totusi, cand vine vorba de Chardonnay merita sa incercati si un Blanc de Blancs, o sampanie produsa 100% din Chardonnay, care intrece in complexitate si eleganta multe vinuri din Chardonnay din lume…

In the tower of song

Pentru orice pasionat de vin si de calatorie, degustarea vinului la crama are o savoare speciala, aceea a povestii locului si a oamenilor. Imi place sa vizitez crame. Cred ca numai intr-un astfel de loc, printre butoaie frumos randuite si cu mirosul fermentatiei care pluteste in aer, poti sa te consideri pregatit ca vinul sa-ti sopteasca din secretele sale.

photo by Doron

 

photo by Doron

Drumul catre podgoriile din zona Dealu Mare s-a oprit mai intai la crama Rotenberg de la Ceptura. Un loc cu multe povesti si cu vinuri bune. Mai mult decat a degusta vinul, mi-a facut o deosebita placere sa stau de vorba cu domnul Mihail Rotenberg, un om pasionat de vin si un excelent povestitor. Mihail Rotenberg nu este oenolog si nici vinificator, ci inginer, absolvent al Facultatii de automatica si calculatoare. A avut inspiratia sa cumpere la Ceptura 18 hectare de vie si o crama in ruina, pe care a restaurat-o. A avut norocul ca primul vin pe care l-a produs, Merlot 2006, sa fie cotat de specialisti drept cel mai bun merlot de la noi.

Dincolo de povestea unui om care a decis sa-si schimbe meseria si a avut succes, am fost impresionata de mici pasaje incarcate de savoarea pasiuni pentru vin si a generozitatii fata de semeni. In septembrie 2008, afland ca Leonard Cohen va concerta la Bucuresti, Mihail Rotenberg s-a hotarat sa-i ofere cadou artistului si echipei sale, in semn de pretuire, 500 de sticle de vin, recolta merlot 2006. Mai mult chiar, primind foarte tarziu acceptul organizatorilor, s-a vazut nevoit sa conceapa de unul singur, eticheta sticlei de vin. In septembrie 2009, cand Leonard Cohen a revenit la Bucuresti, Mihail Rotenberg a repetat gestul.

 

Sunt o mare admiratoare a lui Leonard Cohen si trebuie sa marturisesc ca l-am invidiat ingrozitor pe Mihail Rotenberg. Probabil ca oricine a crescut cu versurile lui Cohen si i-a ascultat cantecele si-ar fi dorit sa poata face gestul asta pentru el. Cred ca nu exista bucurie mai mare decat aceea de a oferi daruri oamenilor dragi, oamenilor pe care ii admiri, oamenilor din jurul tau…

Lucruri mici, la fel de dragi ca vinul

Indragesc Clujul si TIFF-ul. Intrebarea pe care mi-o pun, mai mereu, de la un festival la altul, e de unde vine atmosfera de bucurie si de spontaneitate care cotropeste orasul timp de o saptamana. Poate ca marele secret al TIFF-ului e ca a reusit sa ramana, de la o editie la alta, un festival prietenos. Are sali mici si pline, regizori, actori si producatori invitati la proiectii, celebritati fara bodyguarzi, dialoguri cu profesionisti fara aroganta, o atmosfera de naturalete si normalitate. Poti, de exemplu, sa ai surpriza sa constati ca cel de la masa de alaturi, de la Palatul Banffy, e Wim Wenders, sau ca cea care te intampina in chip de gazda a expozitiei de fotografie a Donatei Wenders,  e chiar artista in persoana. Am o afectiune secreta pentru palatul Banffy – meeting point-ul TIFF – un loc deosebit de frumos, care ar merita renovat. De fiecare data cand vin la Cluj, ma duc intai la Palatul Banffy si ma asez la o masa in curte, si pur si simplu, dintr-o data, am senzatia ca aura acelui loc ma inconjoara si face ca lucrurile sa se aseze de la sine. Imi mai place si ca cinematografele sunt relativ apropiate unele de altele si ca in forfota de oameni care graviteaza pe acelasi traseu cinematografic intalnesti brusc o groaza de cunostinte. Am prieteni bucuresteni, cu care ma vad rar la Bucuresti, dar ma intalnesc, ritualic, in fiecare an, la Cluj.

 

Anul asta parca n-am mai vazut atat de multe filme ca in alti ani, dar mi-au placut in mod deosebit doua scurt metraje romanesti, ale caror subiecte pluteau de mult in atmosfera TIFF-ului si pareau special facute sa fie vazute la Cluj: “Mathias, Mathias” de Cecilia Felmeri si “Captivi de Craciun” de Iulia Rugina. Primul este un film de animatie despre Matei Corvin, statuia lui din centrul Clujului si mai ales, ce isi mai poate aminti lumea despre el, astazi. Celalalt, filmat curat, si jucat impecabil, cu personaje care reusesc sa sugereze profunzimi neasteptate in cele 39 de minute ale filmului, povesteste aventura a patru oameni care asteapta un tren ce nu mai vine, intr-o gara din Ardeal. Si apropos de tren, de la un an la altul, orasele transilvane par din ce in ce mai departe de Bucuresti. Anul asta se fac aproape 8 ore cu trenul de la Bucuresti la Sibiu si 4 ore jumatate de la Sibiu la Cluj. Ma intreb daca CFR-ul n-ar trebui sa se desfiinteze in aceste conditii…