Arhivă pentru Noiembrie 2010

La tienda con jamón

Orice oras are spatii magice, locuri care iti induc in mod spontan o stare de bine, strazi care te proiecteaza in spatiile virtuale ale amintirii sau ale imaginatiei. Imi place sa caut astfel de locuri si sa le marchez cu incantare pe harta plimbarilor mele duminicale. De curand, am mai descoperit un colt plin de farmec in Bucuresti. La intersectia strazilor Tunari cu Eminescu a aparut un magazin cu produse spaniole: chorizo, jamon serrano, ulei de masline, paella si alte delicatese din bucataria iberica, etalate intr-o mica pravalie care reuseste sa molipseasca cu pitorescul ei o strada terna din Bucuresti.

Cand le-am deschis usa, ca intr-o nuvela marqueziana, m-am simtit dintr-o data scaldata in lumina stradutelor barceloneze. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare, in peregrinarile mele prin Barcelona anilor nouazeci, e contrastul dintre aroganta si maretia cladirilor acestui oras imperial si relaxarea si bucuria locuitorilor lui. M-au incantat restaurantele minuscule si pravaliile prafuite si pline de farmec, tixite de oameni dornici sa schimbe o vorba cu tine. Proprietarii de la “La Tienda” sunt chiar acesti barcelonezi tipici. Daca te lasi prins in jocul conversatiei, degustarea produselor poate deveni curand doar un pretext de a calatori prin spatii culinare iberice sau balcanice, in ritmul magic al taifasului. Puteti comanda paella pentru acasa, puteti schimba retete cu chorizo sau pur si simplu, puteti povesti alandala despre Spania si Romania sau despre FC Barcelona si Real Madrid.

In plus, daca apreciati taifasul si vorbiti spaniola, veti avea sansa de a va impartasi din misterul unei familii barceloneze care a decis sa se mute la Bucuresti si care a reusit sa aduca cu ea nu doar pasiunea pentru bucataria iberica, ci si farmecul acelor locuri.

Ploaia care piaptana fumul

Ca si Eminescu, Apollinaire face parte din cercul poetilor ucisi in scoala generala. Desi e unul dintre cei mai sensibil de clasat autori, adesea, tot ce ne amintim, cand vine vorba despre el, sunt cateva versuri din manualul de limba franceza. L-am redescoperit in anii studentiei. Pentru mine, versurile lui sunt fluiditate si prospetime, gingasie nemarginita si ironie senzualizata de lumina aurie a toamnei.

© Doron

© Doron

L’Adieu:  „J’ai cueilli ce brin de bruyère / L’automne est morte souviens-t’en / Nous ne nous verrons plus sur terre / Odeur du temps brin de bruyère / Et souviens-toi que je t’attends”(Cules-am azi un fir de buruiană / Adu-ţi aminte toamna a murit / Nu ne-om vedea în timp nici în poiană / Mireasmă-a vremii fir de buruiană / Aminte-adu-ţi te-aştept nemărginit…)

Apollinaire a fost un inovator fara scrupule care s-a reinventat cu fiecare poem, un clasic si un excentric deopotriva. A scris poezie considerata simbolista, cubista, dadaista, modernista dar si proza erotica si poezie bahica. N-am mai intalnit inca vreun alt poet care sa fi reusit sa aseze intr-o forma atat de simpla cuvinte mustind de sensibilitate si ironie, de lumina si culoare. Preferatele mele sunt poemele Renane, grele de senzatii ca un riesling mult prea copt.

„Nuit rhénane

Mon verre est plein d’un vin trrembleur comme une flame

Ecoutez la chanson lente d’un batelier

Qui raconte avoir vu sous la lune sept femmes

Tordre leurs cheveux verts et longs jusqu’à leur pieds

 

Debout chantez plus haute an dansant une ronde

Que je n’entende plus le chant du batelier

Et mettez près de moi toutes les filles blondes

Au regard immobile aux nattes repliées

 

Le Rhin le Rhin est ivre où les vignes se mirent

Tout l’or des nuits tombe en tremblant s’y refléter

La voix chante toujours à en râle-mourir

Ces fées aux cheveux verts qui incantent l’été

 

Mon verre s’est brisé comme un éclat de rire.”

 

(Noapte renana

Imi umple cupa vinul in tremur ca vapaia

Dar ascultati luntrasu in cantecu-i spunand

Ca a vazut el sapte femei stand in bataia

Lunii cu parul verde si lung pan’ la pamant

 

Jucati mai bine-o hora cantati voi si mai tare

Sa nu aud luntrasul cu cantecele lui

Si pune-ti-mi alaturi balaiele fecioare

Cu cozile impletite cu ochii ficsi satui

 

E Rinul beat in care vii s-oglindesc aparte

Si-m tremur se rasfrange al noptii aur greu

Intruna vocea canta un horcait de moarte

Zane cu parul verde ce veri vrajesc mereu

 

S-a spart precum un hohot de ras paharul meu.)

 

Din volumul „Alcooluri”, Ed. Paralela 45, 2008, in traducerea din franceza a lui Mihail Nemes.

 

A good year

Dintre ritualurile pe care vinul le impune, cel mai tare ma amuza pasiunea care insoteste in fiecare toamna incercarea de a stabili daca e sau nu “un an bun” pentru vin. Ce-i drept, motivul determinant e in primul rand, unul de marketing. Un vin decretat dintr-un an bun se va vinde la preturi mai mari decat unul dintr-un an considerat slab, iar, la francezi, asteptarile legate de vin se creeaza si se amplifica inainte ca vinul sa apara pe piata.

© Doron

Dar, ce inseamna un an bun pentru vin ?

In general, ceea ce se ia in considerare sunt conditiile climatice ale anului respectiv care influenteaza procesul de maturare al strugurelui si determina dezvoltarea echilibrata a tuturor componentelor sale, conditie necesara pentru armonia vinului. Sunt considerati ani buni pentru vin cei cu ploaie indestulatoare primavara, veri insorite si toamne blande si lungi. Cand conditiile climatice sunt indeplinite, strugurii sunt bogati in zaharuri si arome, iar vinul are complexitate si potential de invechire. Totusi, nu trebuie uitat ca la potentialul de invechire al unui vin mai contribuie si alti factori : natura solului, varsta vitei, randamentul, data culesului si modul de vinificare.

Francezii sunt marii pasionati ai tabelelor cu anii buni pentru vin, dar mie mi se pare adesea ca este o indeletnicire iluzorie. Imi aduc aminte ca, intr-un roman francez, un personaj spunea ca timpul e singurul zeu care guverneaza vinul si doar el e cel care da masura unui vin extraordinar. Caci, de foarte multe ori, tocmai vinul dintr-un an cotat ca foarte bun te dezamageste cel mai tare. In timp ce constanta in calitate, care face renumele anumitor producatori, te poate ajuta sa faci o alegere inspirata investind si intr-un vin dintr-un an mai slab cotat.

Pana la urma, in incercarea de a surprinde vinul la timpul plenitudinii sale, singura diferenta viabila ramane cea dintre un vin care trebuie baut tanar si unul care trebuie lasat sa imbatraneasca. Dincolo de asta, fiecare sticla de vin isi pastreaza cu indarjire misterul.

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.