Archive for the 'jurnal de festival' Category

Oaia preferata

Oaia preferata marcheaza, in fiecare an, portia mea ritualica de desene animate.

© Aaron Balazs

Dintre toate festivalurile de film din Romania, Anim’est imi este cel mai aproape de suflet, pentru ca degaja savoarea lucrurilor facute cu pasiune, si pentru ca imi ofera, de fiecare data, acces la visele unora mai indrazneti decat mine. Il urmaresc de la an la an cu simpatie, si ma gandesc mereu ca o saptamana de proiectii de desene animate la Bucuresti, e, pana la urma, un lux. De altfel, cei mai multi regizori de filme din festival au marturisit  la Q&A ca e o activitate recompensata cu alte tipuri de satisfactii decat banii.

Anul asta, prin jocul hazardului programului am urmarit mai ales lung metraje. Atat cele din competitie cat si cele din celelalte sectiuni, mi s-au parut foarte bune. E greu de zis care ar fi meritat mai mult premiul. Mi-au placut in special, Summer Wars (r. Mamoru Hosoda, 2009) si Edith si eu (r. Aleksa Gajic, 2009), doua filme tratand, in stilistica diferita, oarecum acelasi subiect : maturizarea privita ca asumare a responsabilitatii. Filmul lui Aleksa Gajic a fost parca, mai aproape de inima mea de balcanica si mi-a amintit foarte viu de benzile desenate frantuzesti ale copilariei mele. Povestea mi s-a parut bine dezvoltata pe un scenariu frumos structurat, iar primele cadre ale filmului au fost remarcabile. E primul film de lungmetraj de animatie din zona Balcanilor din ultimul timp. Deci, frati romani se poate !

Dupa cinci ani, ma bucur sa vad ca festivalul a crescut (511 filme de scurt si lung metraj in acest an) si ca a reusit sa-si pastreze dimensiunea creativa si prietenoasa. Printre suveniruri a aparut si o adorabila perna cu oaia, hand-made, pe care m-am grabit sa o adaug la colectia mea de artefacte cu insemnele festivalului.

La mai mare ! Si promit ca la editia a 10-a voi expune colectia mea Anim’est.

De ce nu sunt la fel toate plajele din lume

Stiind pasiunea mea pentru mare, un coleg imi spunea sententios ca toate plajele din lume sunt la fel, si ca cine se duce la plaja in Bahamas, de exemplu, nu se duce acolo pentru plaja, ci o face fie din snobism, fie, in cel mai bun caz, ca sa-si salveze relatia. Ei bine, nu cred ca toate plajele din lume sunt la fel ! Pentru mine, ele sunt mai frumoase sau mai urate, mai salbatice sau mai turistice, mai frivole sau mai misterioase, cu o mare mereu albastra, ca la Egee, sau cu una vesnic nehotarata ca Marea Neagra. Apropo, stiati ca Marea Neagra e mai albastra la bulgari ?

Si totusi, pentru mine, cea mai frumoasa plaja din lume e la Sfantu-Gheorghe Delta. Are cel mai fin nisip cu dune pe care am calcat vreodata, dar mai ales, imi place pentru ca e vie. Lighioane si jivine bantuie in toate partile – pesti prin mare, broaste, pescarusi si cirezi de vaci pe mal, serpi si arici prin tufisuri – si te fac sa te simti parte din aceasta mare valmaseala a naturii.

De cativa ani buni ma duc la Festivalul de film Anonimul, pentru o portie de filme si mult, mult peste. M-am bucurat tare mult ca organizatorii au gasit solutii ca sa faca festivalul din acest an, chiar si fara fondurile CNC-ului. Si parca si filmele din competitie au fost ceva mai bune decat cele de anul trecut. Mi-a placut in mod deosebit filmul polonez “Zero”, care a si castigat trofeul Anonimul. Un film cu povesti despre viata, simple si concentrice care se intersecteaza ca verigile unui lant si se inchid in cercuri. Povestea parea fluida, filmata fara cut-uri. Camera insotea fiecare personaj care isi preda povestea, ca pe o stafeta, celorlalte personaje cu care viata lui se intersecta. Un film de debut, surprinzator de profund si lucrat cu minutiozitate.

Ce nu se schimba la Sfantu-Gheorghe de la un an la altul, si nu imi place, sunt aspectele administrative. Si in acest an, curatenia in campingul Delfinul a cam lasat de dorit, iar cozile de la o bucatarie in care oamenii se miscau haotic, au cam intrecut limita suportabilitatii. In continuare si in ciuda faptului ca am vazut destui oameni care voiau sa bea vin, singurele vinuri aflate la barul campingului erau de la Jidvei si Murfatlar, vreo cinci feluri cu totul, in timp ce de la magazinul satului se putea cumpara vin de Sarica Niculitel. E drept ca la restaurantul din complexul Green Village se mai puteau gasi si gamele premium de la Serve, Vinarte sau Recas, dar acolo nu mancau decat invitatii festivalului si cativa rataciti ca noi, care nu isi mai doreau sa stea la coada pentru mancare. De ce doar producatorii de bere se gandesc sa sponsorizeze festivalurile de film ? De ce distributia si oferta de vin la Sfantu-Gheorghe e asa de slaba in plin sezon ? Pestele nu merge cu bere !

Lucruri mici, la fel de dragi ca vinul

Indragesc Clujul si TIFF-ul. Intrebarea pe care mi-o pun, mai mereu, de la un festival la altul, e de unde vine atmosfera de bucurie si de spontaneitate care cotropeste orasul timp de o saptamana. Poate ca marele secret al TIFF-ului e ca a reusit sa ramana, de la o editie la alta, un festival prietenos. Are sali mici si pline, regizori, actori si producatori invitati la proiectii, celebritati fara bodyguarzi, dialoguri cu profesionisti fara aroganta, o atmosfera de naturalete si normalitate. Poti, de exemplu, sa ai surpriza sa constati ca cel de la masa de alaturi, de la Palatul Banffy, e Wim Wenders, sau ca cea care te intampina in chip de gazda a expozitiei de fotografie a Donatei Wenders,  e chiar artista in persoana. Am o afectiune secreta pentru palatul Banffy – meeting point-ul TIFF – un loc deosebit de frumos, care ar merita renovat. De fiecare data cand vin la Cluj, ma duc intai la Palatul Banffy si ma asez la o masa in curte, si pur si simplu, dintr-o data, am senzatia ca aura acelui loc ma inconjoara si face ca lucrurile sa se aseze de la sine. Imi mai place si ca cinematografele sunt relativ apropiate unele de altele si ca in forfota de oameni care graviteaza pe acelasi traseu cinematografic intalnesti brusc o groaza de cunostinte. Am prieteni bucuresteni, cu care ma vad rar la Bucuresti, dar ma intalnesc, ritualic, in fiecare an, la Cluj.

 

Anul asta parca n-am mai vazut atat de multe filme ca in alti ani, dar mi-au placut in mod deosebit doua scurt metraje romanesti, ale caror subiecte pluteau de mult in atmosfera TIFF-ului si pareau special facute sa fie vazute la Cluj: “Mathias, Mathias” de Cecilia Felmeri si “Captivi de Craciun” de Iulia Rugina. Primul este un film de animatie despre Matei Corvin, statuia lui din centrul Clujului si mai ales, ce isi mai poate aminti lumea despre el, astazi. Celalalt, filmat curat, si jucat impecabil, cu personaje care reusesc sa sugereze profunzimi neasteptate in cele 39 de minute ale filmului, povesteste aventura a patru oameni care asteapta un tren ce nu mai vine, intr-o gara din Ardeal. Si apropos de tren, de la un an la altul, orasele transilvane par din ce in ce mai departe de Bucuresti. Anul asta se fac aproape 8 ore cu trenul de la Bucuresti la Sibiu si 4 ore jumatate de la Sibiu la Cluj. Ma intreb daca CFR-ul n-ar trebui sa se desfiinteze in aceste conditii…