Archive for the 'generatia mea si vinul' Category

Vinul ma face mai destept

Interviu cu Cosmin Bumbutz

Cand l-am intrebat pe Cosmin Bumbutz, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, am avut ceva emotii. Nu stiam daca ii place vinul si nici daca ar fi interesat sa apara pe bloguri. Apoi, dupa ce a acceptat, dar mi-a spus ca ma invita la Violeta’s Vintage Kitchen sa stam de vorba, am avut din nou emotii. Nu mai folosisem un reportofon, si, la inceput, am trait angoasa absurda ca poate n-o sa se inregistreze nimic din discutia noastra. Noroc ca ne-am pus pe povestit, despre vin si fotografie, peisaje, calatorii si oameni si emotiile s-au volatilizat. Cosmin e un iubitor de vin care nu uita in nici un moment de pasiunea sa: fotografia. Discutia despre vinuri a alunecat pe nesimtite, in lumea fotografiei si a ramas prinsa acolo prin magia cuvintelor…

© Cosmin Bumbutz

De unde pasiunea pentru vin ?

Imi place sa beau vin. Cand eram mic am citit la un moment dat, dar nu mai stiu unde, o zicala care mi-a ramas si acum in cap, si pe care am inteles-o mult mai tarziu: “Berea te duce la gard, vinul la femei si vodca in mormant”. Iubesc vinul, nu ma pricep foarte tare in domeniu, dar imi face mare placere sa-l beau. Berea imi ingreuneaza mintea, vinul ma face mai destept.

Cum a fost prima intalnire cu vinul ?

Intalnirea cu vinul s-a produs in adolescenta, in liceu, cand, ca orice nepriceput, beam vinuri dulci. Si maturizarea mea in ale vinului s-a facut fizic. Prima betie crancena a fost cu Lacrima lui Ovidiu. Am zacut doua zile, mi-a fost infiorator de rau. Am ajuns la vinul sec prin suferinta. Nu am baut de la inceput vin sec, nu m-a invatat nimeni sa beau vin, am invatat band.

© Cosmin Bumbutz

Ai un criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ?

Imi place vinul sec. Nu cumpar vin in functie de eticheta, dar tin cont si de ea. Ma uit si la eticheta, sunt un tip visual, dar aleg vinul si in functie de pret. Ma feresc de vinurile prea scumpe si de cele prea ieftine. Si am un soi preferat, Cabernet Sauvignon-ul.

Ti-ar placea ca pozele tale sa apara pe eticheta sticlelor de vin ?

Mi-au fost folosite pozele. In 2008, am facut trei fotografii pentru eticheta Fatum de la Murfatlar. Mi-au spus ca vor sa faca un super vin rosu, nu imi mai aduc aminte ce soi era. Dar vinul nu mi-a placut. Cred ca mai am si acum niste sticle nedeschise…

Dar fotografie de produs, faci fotografie de produs ?

Nu, am facut mai demult si am abandonat-o din cauza de… bere. Eram prin 90 si ceva si faceam niste poze la o bere. Berea era iluminata frumos si puneam picaturile cu pipeta. Cele mari se puneau cu pipeta si cele mici cu chibritul. La un moment dat, era o picatura pe o litera si dupa ce lucrasem o ora, a venit cineva de la agentie sa-mi spuna ca picatura aia e prea jos, trebuie un milimetru mai sus. Mi se parea atat de neimportanta picatura aia… M-am enervat cumplit si am vrut sa-i dau afara din studio.  Dupa ce am terminat acel proiect, mi-am promis sa nu mai fac niciodata asa ceva.

E greu sa faci fotografie de produs buna ?

Nu, nu e greu. Ai nevoie de rabdare. Mie imi place sa fotografiez oameni, sa discut cu oamenii. Fotografia de produs e o munca de rutina pe care nu vreau sa mi-o asum. Nu imi place sa stau o ora in fata unui obiect, orice obiect, mai mult de o ora, sa stau sa-l analizez pe toate partile. Pentru mine, pentru firea mea, e plictisitor. Incerc sa fiu mai spontan. Intr-o fotografie de produs nu e nevoie de spontaneitate, totul e calculat si asa si trebuie sa fie. Nu este loc de accidente acolo. Intotdeauna, accidentul da suflet fotografiei, ii da sarea si piperul.

Conteaza norocul intr-o fotografie reusita ?

Da, conteaza, dar trebuie sa fii pregatit sa primesti. Trebuie sa stii unde sa-l astepti pe norocul ala, intamplarea, de fapt, nu norocul, intamplarea, trebuie sa stii unde s-o astepti…

© Cosmin Bumbutz

In ce masura o fotografie reda o poveste ?

Printr-o singura fotografie e greu sa redai o poveste. Povestea e foarte importanta, numai ca eu nu alerg neaparat dupa povesti in fotografie, altfel as face o fotografie buna pe an. Ma intereseaza sa surprind stari, nu starile altora, starile mele. Cred ca fotografia e buna daca reusesc vazand-o sa-mi recitesc starea din momentul in care am facut-o… Imi place sa fac portret, foarte tare. Imi place sa studiez cum cade lumina pe fata unui om. E o provocare sa faci o fotografie buna unui om obisnuit, care nu e model. Mi-ar placea sa arat ca as putea sa-i fac pe toti oamenii fotogenici.

Proiecte de viitor ?

Revista “Punctum” e proiectul cel mai important din ultimul timp. Mai am niste proiecte de terminat, m-am apucat de film, fac filme de scurt metraj si vreau sa plec din nou in Cuba. M-am indragostit de Cuba, m-as muta acolo. La oamenii de acolo am gasit o seninatate in privire si in felul de a fi pe care n-am mai intalnit-o. Nu sunt melancolic dupa comunism, sunt interesat sa-i cunosc pe acesti oameni. Dar nu au vinuri bune…

Anunțuri

Vinul curge altfel la masa prietenilor

Interviu cu Mirel Banica

Cand l-am intrebat pe Mirel, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, mi-a spus prompt: “Se rezolva, trimite-le pe e-mail.” I le-am trimis, intr-o seara, tarziu. A doua zi ma astepta urmatorul mesaj: “Stii, alea nu sunt intrebari la care sa raspunzi pe e-mail. Da-mi adresa ta, ti-am scris o scrisoare.” Cred ca ultima scrisoare pe care am primit-o era o felicitare de Craciun a Irinei. Asta s-a intamplat acum vreo doi ani, asa ca am fost foarte impresionata de mesajul lui Mirel si am asteptat misiva cu sufletul la gura…

Cum a intrat vinul in viata ta ?

Dificila intrebare si alunecoasa. Cred ca mai degraba am intrat eu in “viata lui”. Pentru ca vinul are viata proprie, ea e distribuita apoi in vieti mai mici, in fiecare sticla de vin.

Care e vinul tau preferat ? Spune-ne povestea lui.

Sunt vinurile din regiunea “La Cote”, de pe malul lacului Leman. Vita se coace in soare pe terase abrupte, calcaroase, stranse intre apa lacului si masivul Jura. Acolo se cultiva vita de vie de pe vremea romanilor si se cultiva cu responsabilitate. Vinurile AOC La Cote sunt albe-aurii, petilante, usor de baut. Incep ca o gluma, sfarsesc ca o ploaie de vara grea. Se potrivesc bine cu bucataria chinezeasca, dar si cu peste, daca este gatit inteligent. Sunt vinuri ce pot fi baute si in aperitiv (apero) sau degustate pe viata lunga, cu amicii. Imi mai place modestia lor, asemanatoare cu cea a poporului helvet: impecabil lucrate, corecte si niciodata impertinente.

Consideri ca oamenii isi doresc sa se priceapa la vin pentru ca exista o doza de coolness in treaba asta, sau e un demers hedonisto-egoist legat de bunastarea proprie ? 

Depinde in ce context plasezi intrebarea. In Occident (citeste Franta) nu te “pricepi” la vin, pentru ca nu-i nimic de priceput. Acolo cresti in cultura vinului asa cum sasii de altadata din Brasov, cresteau in cultura cartofului. Vinul e o stare sufleteasca. In Romania, popor tanar, naravas si iubitor de mode, am ajuns “sa ne pricepem” la vin asa cum ne pricepem la anvelope de iarna, preparat mititei si alimentatie ecologica. Ceea ce este insa trist si grav, in opinia mea, este ca “moda vinului” a intrat prin filiera americana”, adica usor kitsch, rezervata “oamenilor cu bani” si atmosfera de restaurant de prost gust, dar de New-York. Am uitat si “priceperea” de bun-simt si fara fason a lui Mitica din gradina bucuresteana de altadata si gustul educat al boierului. Educat, unde trebuie, sa ne intelegem.

Care e criteriul dupa care alegi vinul ?  

Aleg vinul dupa ce vreau sa mananc, dupa acompaniament, cu alte cuvinte. Aleg vinul in functie de raportul calitate/pret. Vinurile romanesti ofera prea putina calitate la 5 euro, suma fetis, pragul de la care incepe respectabilitatea unui vin in Occident. Suma minima, ce-i drept. Aleg vinul fugind cat pot de “Dealurile Chimiei”, localizate, mai mult in Moldova. Stau si ma gandesc de altfel, daca se mai poate bea un vin moldovenesc astazi. Hanul Ancutei nu ar mai fi existat astazi, toti povestitorii de acolo ai lui Sadoveanu ar fi lucrat poate ca ingineri chimisti in zona Cotnari-Cotesti-Odobesti.

Cat de importanta e pentru tine eticheta ? Cumperi o sticla de vin si pentru ca iti place eticheta ? 

Eticheta este fundamentala. Evident, daca o sticla are o eticheta minuscula cat frunza Evei, dar pe ea scrie “Chateau Angelus – Saint Emilion”, nu mai stau pe ganduri, eticheta nu conteaza in acest caz. Ma enerveaza etichetele marlanesti, grobiene, cu aluzii sexuale groase, gen “Sapte pacate” sau “Bucuria Miresei”. Gasesc ca este vorba de un mare pericol la adresa culturii vinului din Romania. Dar la fel de mult imi displac etichetele “soft”, epurate. Nu stiu daca vand parfum, medicamente sau vin. Sunt pentru moderatie si buna cuviinta in toate. Vinul si cultura sa este oglinda unei societati la un moment dat.

Exista “un feng-shui” al vinului ? E mai bun vinul baut in compania prietenilor ?

In barurile, braseriile si restaurantele din Elvetia exista un spatiu sacru. El se numeste “la table d’amis”- masa prietenilor. Trebuie sa meriti ceva special – recunostinta locului – pentru a intra in acel cerc al prietenilor, acolo unde totul curge altfel. Inclusiv vinul.

Cat de importanta e povestea in meseria pe care o practici ?

Eu nu practic doar o „meserie”, ci meserii. Daca ar fi sa ma refer doar la cea de profesor, un profesor care nu stie sa povesteasca (si mai este si constient de acest fapt), ar trebui sa se reprofileze pe loc !

Spune-ne o poveste despre tine.

M-am nascut in 1971, in Ianca, judetul Braila. O regiune anti-viticola prin definitie, unde se aplica, din pacate, dictonul popular “bautura sa fie”. Experientele profesionale variate din timpul studiilor de doctorat in Franta si Elvetia mi-au deschis gustul catre vin si alte culturi (nu doar viticole). Nu recomand exercitiul auto-didact in cultura vinului, a cunoasterii viticole. Duce fie la autosuficienta, fie la betie. Ambele la fel de grave.

In luna mai, Mirel Banica si-a publicat la editura Institutul European din Iasi, un jurnal in care povesteste experiente si intamplari din perioada studiilor in Europa si Canada. Ce e remarcabil in acest lucru ? In primul rand, faptul ca dupa un doctorat la Geneva, Mirel a ales sa se intoarca in Romania. Ii respect curajul, il admir. Motivele sale se intrezaresc in aceasta carte minunata.

Cartea va fi lansata pe 3 iunie, ora 19, la Verdecafe. Imi mai aduc aminte si ca prin februarie, cand m-a invitat la lectura in avanpremiera a Jurnalului, la Fundatia Calea Victoriei, l-am intrebat, mai in gluma, mai in serios, ce imi ofera cartea lui ca sa ma deplasez pana acolo. Mi-a raspuns : “Am sa te fac sa razi si sa plangi.” Si s-a tinut de cuvant…

Vinurile preferate sunt strans legate de prieteni dragi

interviu cu Mihaela Alexandra Dancs

                                                         (Portret de Claudiu Cobilanschi)

Cum a intrat vinul in viata ta ?

Imi amintesc o cutie de lemn din pivnita casei. Sticle verzi cu etichete albe ce contineau o licoare usor densa de culoare inchisa, rubinie. Era un vin portughez pe care tata ni-l servea la mesele in familie. Cam asa a intrat, putin cat putin, duminicile, la pranzuri pregatite de mama.

Mai atenta am devenit insa prin 2006, cand Rui, prietenul meu portughez, a inceput sa ma introduca in lumea vinului din Alentejo, Ribatejo, Estremadura si asa mai departe. Tot la pranzuri in familie, lega tot felul de discutii despre vinuri cu taica-meu, mare amator si de discutii, si de vinuri. Mai trageam cu urechea, mai gustam, mai apreciam, de strambat din nas nu-mi aduc aminte s-o fi facut. Vinurile lui Rui au personalitate puternica, sunt clare, directe, asa cum e si el, cand imi comunica continutul lor, o fac pe calea cea mai scurta, il inteleg, le inteleg.

Care e vinul tau preferat ? Spune-ne povestea lui.

Vinurile preferate sunt strans legate de prieteni dragi. Sanguinhal (Ribatejo) e un vin rosu pe care m-as bucura sa-l beau mai des. Era iarna in Portugalia. Asta inseamna lumina incredibila, totul verde si inflorit, culori puternice, contraste mari, in genul fotografiilor ciudat de reusite. Restaurantul Tia Alice se afla undeva in Ourem pe langa Fatima. Nu e deschis permanent, atunci am avut noroc. Atat de special ne simteam in acel loc de-o eleganta simpla, cald (da, iarna in Portugalia mai bine ti-o petreci afara, e sigur mai cald ca inauntru) si primitor, incat am comandat friptura de rata, amandoi fiind vegetarieni. Stia Rui ca e cea mai fina friptura de rata din Portugalia acolo, la Tia Alice. Sa fi gresit cu vinul rosu langa rata? Am baut din nou Sanguinhal in Bucuresti, acasa, langa un cod la cuptor. Din nou o combinatie nepotrivita? Nu cred. Codul la cuptor, gatit intr-un anume fel are gust de porc, clar. Doar oasele iti aduc aminte ce ai in farfurie.

Si imi mai aduc aminte de un vin baut cu Monica Botez. Un vin de casa din Urlati pe care noi il numeam Chateau d’Urlati, in amintirea unui Chateauneuf du Pape baut intr-un moment de glorie in care Monica avea de cheltuit niste vouchere oferite de firma la care lucra. Ne-a invitat pe mine si pe Barbu, a treia printesa a grupului (nu noi ne intitulam asa, ci Grasu’), la Athene Palace, unde pe langa faptul ca am avut grija sa comandam absolut toate deserturile din meniu, am ales si vinul cel mai scump, in ciuda insistentelor si indrumarilor chelnerului care incerca sa ne recomande un vin mai ieftin dar la fel de bun. Auzisem eu de la taica-meu de Chateauneuf du Pape. Nu ne-a parut rau. Apoi m-am dat mare.

Ce crezi despre expresia „O mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste nimic” ? Cat de importanta e povestea in meseria pe care o practici ?

Nu-s de acord cu ea, dar in „Filantropica” mi se pare potrivita. Povestile sunt importante. Eu sunt mai degraba o ascultatoare decat o povestitoare. In meseria mea nu spun povesti, poate „spun” lucruri care nasc povesti, in functie de cine „aude”. Am nevoie de povesti, oricare ar fi natura lor, sunt sursa de curiozitate si inspiratie.

Apreciezi un vin bun pentru ca e bine facut sau pentru ca iti vorbeste, pentru ca intra in rezonanta cu tine ?

As vrea sa cred ca daca un vin e bine facut reuseste sa intre in rezonanta cu mine, sau eu cu el…sau daca eu si vinul intram in rezonanta, inseamna ca e bine facut… Sincera sa fiu, apreciez vinul in doua etape: in momentul in care il beau, daca reuseste sa ma surprinda, prin asta intelegand sa-mi bucure papilele gustative, mirosul, ce sa mai…simturile… si la un timp dupa ce l-am baut – am sau nu capul greu? Cat de mult vin trebuie sa bei ca sa te doara capul? Uneori sunt suficiente si 3-4 inghitituri. Inainte sa-l gust, il miros, ma bucur cand intre cele doua nu exista diferente, nu ca la pasta de dinti Optima cu miros de banane si gust de orice altceva.

Crezi ca se poate vorbi de un „feng-shui” al vinului ? Ti s-a intamplat vreodata sa simti ca un vin baut in compania prietenilor a fost mai bun, decat acelasi vin baut intr-o companie neutra sau intr-o atmosfera incarcata ?

Cu siguranta: o Cramposie de Dragasani mi s-a parut absolut geniala la un apus de soare pe o plaja aproape goala, in compania unor prieteni. Acasa la ai mei, acelasi vin parca n-a mai avut acelasi efect, desi taica-meu, care cunoaste si in care am incredere, l-a apreciat. De fapt cred ca daca un vin e bun, e bun in orice context l-ai bea, insa conteaza mult si cheful cu care-l bei, iar asta poate ca are de a face cu faptul ca nu-s vreo mare cunoscatoare.

Care e criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ? Ai cumpara o sticla de vin pentru ca iti place eticheta ?

E mult spus ca aleg vinul dupa eticheta, uneori eticheta e cea care imi atrage in primul rand atentia, triez insa apoi, in functie de ce sta scris pe ea. Fug de obicei de textele prea inflorite de prezentare de pe spate, poze, combinatii de culori care mi se par nepotrivite. Imi plac etichetele neincarcate, care nu dau mai multa informatie decat e nevoie. Ma bucur daca un vin care-mi place are si o eticheta care imi place sau invers. Multe criterii n-am: sa fie sec, sa nu fie ciudat de ieftin (desi aici m-a contrazis taica-meu cu un vin alb varsat la 8 lei litrul, tare placut si usor. Si Rui mi-a demonstrat acelasi lucru cu vinurile portugheze) sau de scump. Ma mai uit si la an, dar n-as putea spune ca imi dau seama cu acuratete de diferente (am baut relativ recent un vin rosu din 1974 cu colegii din scoala generala. Aproape toti suntem nascuti in ’74. N-a fost nimeni profund impresionat, cam toti ziceau ca n-ar fi fost bine pastrat. Asa am aflat ca trebuie sa tii sticla culcata, altfel se intampla ceva rau cu dopul…).

Cine e Mihaela Alexandra Dancs ?

M-am nascut in 1974 intr-o casa veche cu pod mare si multe pisici. Am avut si caini. Si un canar pe care l-am crezut papagal si l-am lasat sa zboare pana a cazut in dosul unui tablou. Am facut stomatologie, desi mi-am dorit pe rand sa ma fac psihiatru, actrita, arhitecta. Pana la urma am ajuns la dans, dans contemporan.

  (imagine din „Follow That Summer”, poza de Ovidiu Micsik)

Mare parte din proiecte le desfasor la Centrul National al Dansului Bucuresti (CNDB), un spatiu viu in care se intampla tot soiul de lucruri minunate cu oameni minunati, intalniri, repetitii, ateliere, spectacole, filme, discutii, expozitii, Miercuri lejere, Sambete sonore, cursuri de dans pentru amatori. Din aprilie am si eu o grupa de incepatori. Anul acesta dansez in „Iluzionistele” de Madalina Dan, „Cvartet pentru o lavaliera” de Vava Stefanescu, „Follow That Summer” de Rui Catalao si Dancs, „First Steps” de Carmen Cotofana si Dancs, „Lulu’s Room” de Dancs. Poate mai incolo o sa fac un solo care o sa se cheme Dancs Dances. Acum mi-a venit ideea, scriindu-mi numele.

Programul CNDB este anuntat din timp pe http://www.cndb.ro, sau de prietenul facebook, Centrul Dansului.

Generatia mea si vinul

Fac parte dintr-o generatie care poate spune, pe drept cuvant, ca a trait doua vieti: aproape doua decenii de comunism, tot atatea de economie libera. Viata ne-a oferit un drum intortocheat. Am facut studii in ambele regimuri politice, am luat diplome pe care le tinem in sertar, si practicam meserii la care nici nu ne-am fi gandit, poate, vreodata. Am trait suficient in comunism cat sa ne putem aduce aminte bine si sa putem privi inapoi fara nici un fel de nostalgie. Am apucat sa mancam salam victoria, ciorba de salata si de loboda, multe zile pe saptamana si am baut multe vinuri dulci si licoroase. Eu una, imi amintesc si acum, ce gust avea vinul rosu dulce facut de Murfatlar… Dar, apoi, am invatat ce inseamna somon fumé, foie gras si camembert, ne-am dedulcit cu piept de rata si am baut icewine, vinuri frantuzesti si armagnac-uri. Consider ca suntem o generatie experimentata.

 

M-am gandit ca ar fi util sa intelegem mai bine ce crede generatia mea despre vin, de ce il bea si unde il aseaza pe scara preferintelor personale. Inaugurez, incepand cu saptamana viitoare, o serie de interviuri, cu oameni din generatia mea, care nu sunt specialisti ai vinului, dar il beau si il pretuiesc. Vinurile povestite vor fi si vinurile lor, vinuri creatoare, vinuri care aduc cu ele bucuria…

 PS. Poza e facuta in cautarea lui Charlemagne prin Aachen.