In casa noua

Ne-am mutat si va astept cu mult drag la www.vinuripovestite.ro

An de povesti, an de vinuri…

Acest blog s-a nascut in fata unui raft cu sticle de vin si el exista gratie prietenilor mei, Alina Floroi si Aaron Balazs, care au crezut in mine. Tin sa le multumesc tare mult lui Cezar Ioan si Vali Ceafalau, pentru ca m-au luat in serios, bloggerilor iubitori de vin, si mai ales, tuturor prietenilor care mi-au improspatat blogul cu fotografiile lor.

Vinuri povestite implineste un an. N-am crezut, in nici un moment, ca am sa ma tin de scris la modul serios, ca voi publica atatea posturi si ca asta o sa-mi faca atata placere. Nu am crezut ca, acest mediu virtual imi va da ocazia sa intalnesc atatia oameni proaspeti cu care sa-mi doresc sa stau de vorba. Si nu am indraznit sa cred nici o clipa ca blogul, ca de altfel, orice tip de activitate pe care o investesti cu pasiune, chiar are puterea sa-ti schimbe viata.

In cele din urma, trebuie sa marturisesc deschis ca pentru orice om care scrie, de orice fel ar fi el, singurul lucru care conteaza e sa fie citit. Asadar, va multumesc ca ma cititi si va astept sa o faceti in continuare la noua adresa:  vinuri povestite.ro

Sper ca blogul sa va fie util.

La tienda con jamón

Orice oras are spatii magice, locuri care iti induc in mod spontan o stare de bine, strazi care te proiecteaza in spatiile virtuale ale amintirii sau ale imaginatiei. Imi place sa caut astfel de locuri si sa le marchez cu incantare pe harta plimbarilor mele duminicale. De curand, am mai descoperit un colt plin de farmec in Bucuresti. La intersectia strazilor Tunari cu Eminescu a aparut un magazin cu produse spaniole: chorizo, jamon serrano, ulei de masline, paella si alte delicatese din bucataria iberica, etalate intr-o mica pravalie care reuseste sa molipseasca cu pitorescul ei o strada terna din Bucuresti.

Cand le-am deschis usa, ca intr-o nuvela marqueziana, m-am simtit dintr-o data scaldata in lumina stradutelor barceloneze. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare, in peregrinarile mele prin Barcelona anilor nouazeci, e contrastul dintre aroganta si maretia cladirilor acestui oras imperial si relaxarea si bucuria locuitorilor lui. M-au incantat restaurantele minuscule si pravaliile prafuite si pline de farmec, tixite de oameni dornici sa schimbe o vorba cu tine. Proprietarii de la “La Tienda” sunt chiar acesti barcelonezi tipici. Daca te lasi prins in jocul conversatiei, degustarea produselor poate deveni curand doar un pretext de a calatori prin spatii culinare iberice sau balcanice, in ritmul magic al taifasului. Puteti comanda paella pentru acasa, puteti schimba retete cu chorizo sau pur si simplu, puteti povesti alandala despre Spania si Romania sau despre FC Barcelona si Real Madrid.

In plus, daca apreciati taifasul si vorbiti spaniola, veti avea sansa de a va impartasi din misterul unei familii barceloneze care a decis sa se mute la Bucuresti si care a reusit sa aduca cu ea nu doar pasiunea pentru bucataria iberica, ci si farmecul acelor locuri.

Ploaia care piaptana fumul

Ca si Eminescu, Apollinaire face parte din cercul poetilor ucisi in scoala generala. Desi e unul dintre cei mai sensibil de clasat autori, adesea, tot ce ne amintim, cand vine vorba despre el, sunt cateva versuri din manualul de limba franceza. L-am redescoperit in anii studentiei. Pentru mine, versurile lui sunt fluiditate si prospetime, gingasie nemarginita si ironie senzualizata de lumina aurie a toamnei.

© Doron

L’Adieu:  „J’ai cueilli ce brin de bruyère / L’automne est morte souviens-t’en / Nous ne nous verrons plus sur terre / Odeur du temps brin de bruyère / Et souviens-toi que je t’attends”(Cules-am azi un fir de buruiană / Adu-ţi aminte toamna a murit / Nu ne-om vedea în timp nici în poiană / Mireasmă-a vremii fir de buruiană / Aminte-adu-ţi te-aştept nemărginit…)

Apollinaire a fost un inovator fara scrupule care s-a reinventat cu fiecare poem, un clasic si un excentric deopotriva. A scris poezie considerata simbolista, cubista, dadaista, modernista dar si proza erotica si poezie bahica. N-am mai intalnit inca vreun alt poet care sa fi reusit sa aseze intr-o forma atat de simpla cuvinte mustind de sensibilitate si ironie, de lumina si culoare. Preferatele mele sunt poemele Renane, grele de senzatii ca un riesling mult prea copt.

„Nuit rhénane

Mon verre est plein d’un vin trrembleur comme une flame

Ecoutez la chanson lente d’un batelier

Qui raconte avoir vu sous la lune sept femmes

Tordre leurs cheveux verts et longs jusqu’à leur pieds

 

Debout chantez plus haute an dansant une ronde

Que je n’entende plus le chant du batelier

Et mettez près de moi toutes les filles blondes

Au regard immobile aux nattes repliées

 

Le Rhin le Rhin est ivre où les vignes se mirent

Tout l’or des nuits tombe en tremblant s’y refléter

La voix chante toujours à en râle-mourir

Ces fées aux cheveux verts qui incantent l’été

 

Mon verre s’est brisé comme un éclat de rire.”

 

(Noapte renana

Imi umple cupa vinul in tremur ca vapaia

Dar ascultati luntrasu in cantecu-i spunand

Ca a vazut el sapte femei stand in bataia

Lunii cu parul verde si lung pan’ la pamant

 

Jucati mai bine-o hora cantati voi si mai tare

Sa nu aud luntrasul cu cantecele lui

Si pune-ti-mi alaturi balaiele fecioare

Cu cozile impletite cu ochii ficsi satui

 

E Rinul beat in care vii s-oglindesc aparte

Si-m tremur se rasfrange al noptii aur greu

Intruna vocea canta un horcait de moarte

Zane cu parul verde ce veri vrajesc mereu

 

S-a spart precum un hohot de ras paharul meu.)

 

Din volumul „Alcooluri”, Ed. Paralela 45, 2008, in traducerea din franceza a lui Mihail Nemes.

 

A good year

Dintre ritualurile pe care vinul le impune, cel mai tare ma amuza pasiunea care insoteste in fiecare toamna incercarea de a stabili daca e sau nu “un an bun” pentru vin. Ce-i drept, motivul determinant e in primul rand, unul de marketing. Un vin decretat dintr-un an bun se va vinde la preturi mai mari decat unul dintr-un an considerat slab, iar, la francezi, asteptarile legate de vin se creeaza si se amplifica inainte ca vinul sa apara pe piata.

© Doron

Dar, ce inseamna un an bun pentru vin ?

In general, ceea ce se ia in considerare sunt conditiile climatice ale anului respectiv care influenteaza procesul de maturare al strugurelui si determina dezvoltarea echilibrata a tuturor componentelor sale, conditie necesara pentru armonia vinului. Sunt considerati ani buni pentru vin cei cu ploaie indestulatoare primavara, veri insorite si toamne blande si lungi. Cand conditiile climatice sunt indeplinite, strugurii sunt bogati in zaharuri si arome, iar vinul are complexitate si potential de invechire. Totusi, nu trebuie uitat ca la potentialul de invechire al unui vin mai contribuie si alti factori : natura solului, varsta vitei, randamentul, data culesului si modul de vinificare.

Francezii sunt marii pasionati ai tabelelor cu anii buni pentru vin, dar mie mi se pare adesea ca este o indeletnicire iluzorie. Imi aduc aminte ca, intr-un roman francez, un personaj spunea ca timpul e singurul zeu care guverneaza vinul si doar el e cel care da masura unui vin extraordinar. Caci, de foarte multe ori, tocmai vinul dintr-un an cotat ca foarte bun te dezamageste cel mai tare. In timp ce constanta in calitate, care face renumele anumitor producatori, te poate ajuta sa faci o alegere inspirata investind si intr-un vin dintr-un an mai slab cotat.

Pana la urma, in incercarea de a surprinde vinul la timpul plenitudinii sale, singura diferenta viabila ramane cea dintre un vin care trebuie baut tanar si unul care trebuie lasat sa imbatraneasca. Dincolo de asta, fiecare sticla de vin isi pastreaza cu indarjire misterul.

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.

Saltul din cele mai frumoase vise

Sa povestesti despre vin inseamna sa rescrii, sa retraiesti o poveste deja traita, sa prelungesti intalnirea cu vinul dincolo de vin. Scriu despre vin pentru ca sunt, la baza, un om pasionat de litere. Asa cum povestea prietena mea, Irina, in primul ei articol de blogger, exista oameni pasionati de cifre si oameni dependenti de litere. Eu sunt o consumatoare de litere, si ma bucur ca sub aceste auspicii m-am intalnit cu vinul.

Producerea vinului are partea ei de divinatie. Oenologul e un creator, iar degustatorul e un traducator de semne. Oenologul citeste in pantecele butoaielor in incercarea trufasa de a surprinde algoritmul vinului. In schimb, degustarea e, pentru mine, o incercare de a materializa culoarea, aromele si savorile vinului in cuvinte. Daca oenologul are parte de lupta lui, deloc metaforica, cu vinul, noi, ceilalti, ne ocupam doar cu plivirea adjectivelor si a semnelor care aspira sa incarneze senzatii.

Despre asta si despre multe altele am vorbit la prima intalnire a bloggerilor de vin. M-am bucurat enorm ca hazardul gasirii unui loc cat mai accesibil bloggerilor de vin din toate orasele tarii a decis in favoarea Pivnitelor Rhein de la Azuga. E o oaza nesperata de sampanie buna si oameni muncitori, un loc deosebit de intim, cu sarm interbelic, pe care iti doresti sa-l recomanzi prietenilor.

© alex blanaru

© alex blanaru

© alex blanaru

Sunt o mare iubitoare de sampanie si ma aflu deja la a treia vizita la Azuga. Imi pare rau ca din oferta Cramelor Rhein a disparut sampania rosie, un produs deosebit, care in Franta, face faima marilor case producatoare de sampanie. In schimb, in acest an, am avut ocazia sa degust varianta extra-brut a sampaniei Rhein Extra (baza de la care se produc apoi, variantele brut si sec). E un produs care inca nu se comercializeaza, dar care cred ca ar trebui sa se afle cel putin pe meniul Cramelor Rhein de la Azuga, daca nu in alt scop, macar pentru placerea de a arata vizitatorilor ce este o sampanie extra brut. Am mai avut si ocazia de a ne intalni cu Lorena Deaconu, oenologul Halewood, si de a degusta in premiera vinuri albe din 2010 si cateva rosii din 2009. Vinuri bune, cu tipicitate de soi, pe care astept sa le degust in varianta finala si sa povestesc despre ele, la aparitia pe piata.

© alex blanaru

© alex blanaru

Dupa aproape un an de interactiune virtuala, a fost placut sa constat ca bloggerii sunt cat se poate de concreti in pasiunea lor pentru vin. George diseaca vinurile cu siguranta unui chirurg, Ciprian m-a impresionat prin pasiunea pentru vinurile “de lume veche”, Razvan e un gurmand amator de poezie si avid de noi prieteni, iar cu Vali ne-am pierdut in discutii filosofice si identitare pana la ore tarzii din noapte. Am regretat ca Bogdan, cel care a avut ideea acestei intalniri, s-a accidentat la baschet si nu a mai putut sa vina. Pentru prima intalnire, as zice ca am fost reprezentativi, doi bloggeri din Galati, unul din Arad, unul din Iasi, unul din Bucuresti, dar sunt sigura ca in fiecare oras al Romaniei exista macar cate un pasionat de vin pe cale sa devina un blogger. Noi speram ca se vor apuca de scris, caci asa cum a reiesit de la prima noastra intalnire “bautorii de apa nu pot scrie versuri durabile“.

Oaia preferata

Oaia preferata marcheaza, in fiecare an, portia mea ritualica de desene animate.

© Aaron Balazs

Dintre toate festivalurile de film din Romania, Anim’est imi este cel mai aproape de suflet, pentru ca degaja savoarea lucrurilor facute cu pasiune, si pentru ca imi ofera, de fiecare data, acces la visele unora mai indrazneti decat mine. Il urmaresc de la an la an cu simpatie, si ma gandesc mereu ca o saptamana de proiectii de desene animate la Bucuresti, e, pana la urma, un lux. De altfel, cei mai multi regizori de filme din festival au marturisit  la Q&A ca e o activitate recompensata cu alte tipuri de satisfactii decat banii.

Anul asta, prin jocul hazardului programului am urmarit mai ales lung metraje. Atat cele din competitie cat si cele din celelalte sectiuni, mi s-au parut foarte bune. E greu de zis care ar fi meritat mai mult premiul. Mi-au placut in special, Summer Wars (r. Mamoru Hosoda, 2009) si Edith si eu (r. Aleksa Gajic, 2009), doua filme tratand, in stilistica diferita, oarecum acelasi subiect : maturizarea privita ca asumare a responsabilitatii. Filmul lui Aleksa Gajic a fost parca, mai aproape de inima mea de balcanica si mi-a amintit foarte viu de benzile desenate frantuzesti ale copilariei mele. Povestea mi s-a parut bine dezvoltata pe un scenariu frumos structurat, iar primele cadre ale filmului au fost remarcabile. E primul film de lungmetraj de animatie din zona Balcanilor din ultimul timp. Deci, frati romani se poate !

Dupa cinci ani, ma bucur sa vad ca festivalul a crescut (511 filme de scurt si lung metraj in acest an) si ca a reusit sa-si pastreze dimensiunea creativa si prietenoasa. Printre suveniruri a aparut si o adorabila perna cu oaia, hand-made, pe care m-am grabit sa o adaug la colectia mea de artefacte cu insemnele festivalului.

La mai mare ! Si promit ca la editia a 10-a voi expune colectia mea Anim’est.

Delicii experimentale cu vinuri din Georgia

Cand am acceptat invitatia unei degustari in orb la Ginger, nu am prevazut amploarea surprizei care ni se pregatea. Credeam ca o sa fie o simpla degustare dar, Cezar Filip si Doru Pencea, pasionatii gastronomi de la Ginger, ne asteptau cu o propunere inedita: un concept mai flexibil de notare a vinurilor. Dincolo de aprecierea calitatilor vinului in sine, criteriul hotarator de evaluare urma sa fie capacitatea lor de a se asocia cu diferite preparate culinare.

Cele 5 vinuri albe au fost servite alaturi de un platou cu salau, somon si creveti iar cele 5 vinuri rosii au fost insotite de friptura de rata, berbecut si cous-cous cu legume. Am constatat cu aceasta ocazie ca salaul a mers cu aproape toate vinurile albe in timp ce crevetele s-a dovedit un preparat pretentios. Un singur vin, din cele cinci a parut sa-i convina. La fel, berbecutul a acompaniat fara conflicte dramatice cam toate vinurile rosii, spre deosebire de rata care s-a dovedit foarte mofturoasa.

 

Marea surpriza a fost insa momentul in care identitatea vinurilor ne-a fost dezvaluita si am realizat ca fusese, de fapt, cu cateva exceptii, o degustare in orb de vinuri georgiene. In lumea iubitorilor de vin, licorile georgiene au o faima anume, data mai ales de faptul ca soiurile lor de strugure (Saperavi, Rkatsiteli) sunt prefiloxerice. A fost prima mea intalnire cu vinurile din Georgia si presimt de pe acum ca o sa devina o prietenie de lunga durata. Mi-au placut atat vinurile albe cat si cele rosii. Vinurile rosii din strugurele Saperavi aveau o lejera nota afumata, ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca ar putea fi asociate de minune cu vanat si mancaruri mai grele. Vinurile albe m-au impresionat prin complexitatea aromatica (miere, caprifoi, as zice chiar o aroma apropiata de cea a zambilei) care ne-a amagit cu tot felul de presupuneri in privinta soiului de strugure in momentul degustarii in orb.

Iata clasamentul vinurilor degustate asa cum a rezultat din media notelor participantilor:

Vinuri albe

1. Alba Valahica 2007, Davino
2. Tsolikouri 2007, Podgoria Tvishi
3. Tsinandali 2008, Podgoria Tsinandali
4. Alaverdi 2008, Podgoria Kakheti
5. Negrini 2007, Sauvignon Blanc si Feteasca Regala      

Vinuri rosii

1. Easy by Enira, 2008
2. Cabernet by Enira, 2008
3. Mukuzani 2006, Podgoria Mukuzani
4. Napareuli 2008, Podgoria Napareuli
5. Saperavi 2007, Podgoria Kakheti       

A fost un experiment deosebit de eficient mai ales pentru constientizarea importantei pe care o are reusita echilibrului dintre vin si mancare. Am avut dovada palpabila a faptului ca o mancare potrivita poate schimba semnificativ prima impresie despre vin. A fost cazul vinului Alba Valahica Davino, pe care restul de zahar rezidual mi s-a parut ca l-a avantajat in combinatia cu mancarea si caruia, in absenta criteriului culinar, i l-as fi preferat pe Tsolikouri.

P.s. Multumiri speciale lui Doru Pencea, care mi-a oferit informatii despre vinurile georgiene si lui Cezar Ioan, care mi-a imprumutat pozele din acest articol

Vinul nu-i ca berea

Participand la degustari si evenimente din lumea vinului, i-am tot auzit pe cei care se ocupa cu promovarea si distributia vinului invidiindu-i pe berari si dorindu-si ca vinul sa ajunga sa se vanda ca berea sau sa concureze cu ea. Nu am lucrat vreodata in domeniul vinului sau al berii si randurile de mai jos nu reprezinta decat gandurile unui iubitor de vin de calitate, care, din cand in cand, bea si bere.

Cred ca vinul si berea sunt doua produse care nu se afla in concurenta pe piata romaneasca, iar vinul nu poate fi nici marketat, nici vandut ca berea. Berea e un produs de masa, un produs “de sete”, simplu de inteles. Vinul este produsul prin excelenta al voluptatii de casta, destinat unei minoritati de connaisseuri. Orice strategie de marketing ar trebui sa porneasca din acest punct.

Dar care sunt problemele de pe piata vinului de azi ? De ce bea lumea bere si nu vin ?

E in primul rand o problema a mentalitatii pietei. Generatia mea, de exemplu, a prins vremuri in care vinul romanesc nu se remarca prin calitate si era vinificat dupa gustul tarilor in care exportam, adica dulce. Sunt oameni care il prefera si il consuma asa si acum. Sunt foarte multi care cred chiar si astazi, ca vinurile imbuteliate sunt falsificate si ca singurul “vin adevarat” e cel produs prin mijloace artizanale de micii producatori. Circula o gramada de legende despre ceea ce este “un vin bun”.

© Doron

Berea in schimb, era foarte buna. Chiar mai buna decat e ea astazi. O bere Azuga era diferita la gust de Timisoreana sau de Ciucas. Astazi, toate berile au mai mult sau mai putin acelasi gust. Ma gandesc ca, pentru un produs cum e berea, asta poate fi considerat un avantaj. Omul stie foarte clar la ce se asteapta cand deschide o bere. Dar mie imi pare tare rau dupa berile alea cu gust diferit.

E vorba deci, de o problema in mentalitatea oamenilor vis-a-vis de produs, dar e vorba si de o problema a produsului in sine. O problema a raportului calitate-pret la intalnirea cu consumatorul. In Romania, orice om care se pricepe cat de cat la vin, gaseste foarte greu un local in care sa poata bea un vin bun la un pret corect. Nu mai amintesc si de capitolul dureros al asocierii cu o mancare. Sau de categoria deficitara a localurilor care ofera vin bun la pahar. Asa ca, de cele mai multe ori, problema se rezolva intotdeauna prin comandarea unei beri.

© Doron

Un studiu al pietei vinului premium, ar arata probabil, ca iubitorii si connaisseuri de vin isi beau vinul acasa sau la degustari organizate.

Si atunci cum se poate intalni omul de pe strada cu miracolul pe care il reprezinta vinul ? Cum poate trai senzatia aia de imponderabilitate pe care ti-o da interactiunea cu savoarea primului vin de mare calitate din viata ta ? Cum va putea intelege sau macar intrezari frisonul de neastampar in fata vinului din ”sticla aia de Reserva din 2001” ?

Cred cu tarie, ca nimeni, niciodata, nu va intra intr-un magazin de vin si va cumpara “vinul cu ursul” pentru ca i-a placut reclama de la televizor. Lucrurile in lumea vinului functioneaza pe cai mult mai delicate. Vinul necesita o initiere, daca vreti, o relatie invatacel-maestru, la capatul careia te descoperi pe tine. Pana la urma, aici se afla marele mister si atractia pe care o exercita vinul. Iar cultura vinului presupune un sustinut efort individual, chiar daca mediat. De aceea cred ca vinul nu are de ce sa se inspire din modul in care berarii isi marketeaza produsele, dar ar putea invata din seriozitatea cu care acestia isi trateaza consumatorii.

Educarea consumatorului e un proces lung si dificil, si mai ales o investitie pe termen lung. Problema e ca Romania nu prea are o traditie in investitiile pe termen foarte lung.