In Bourgogne cu François Villon

Ca sa ajung sa citesc din François Villon a trebuit sa calatoresc pana in Franta. In 1999, cand am ajuns in Bourgogne, auzisem vag despre poemele lui, dar nu le citisem. Si nu stiam prea multe nici macar despre vinul de Bourgogne. In mod ciudat, le-am descoperit in acelasi timp. Noël – père Noël, pentru prieteni – vazand ca ma laud cu franceza cea frumoasa pe care o vorbesc, mi-a pus in brate un volum de Villon si m-a rugat sa-i citesc din el. In realitate, mi-a intins o capcana. Poemele lui Villon sunt scrise in franceza medievala, o limba destul de diferita de cea moderna. Imi amintesc ca m-am straduit sa fac sa sune franceza aia, veche, cat mai bine in urechile mele. Nici pana azi nu stiu daca am citit bine. Dar m-am ales cu un prieten pe viata, am citit impreuna din Villon si din La Fontaine si am baut multe sticle de vin burgund.

Ca orice poet francez, François Villon era un mare amator de vin. Tudor Arghezi, cel care scrie prefata primei traduceri in romana a versurilor sale, il descrie ca fiind “un poet de carciuma”, asemeni lui Paul Verlaine. Desi a studiat teologia la Paris, Villon a fost un nomad care s-a tinut de talharii si jafuri si a stat prin inchisori. Poemele lui, scrise prin anii 1450- 1460, m-au surprins prin nuanta foarte personala a intamplarilor pe care le descriu. Intr-un mod criptic si intr-un limbaj arhaic, un om din evul mediu isi povesteste viata:

“Cum de dus trebuie sa ma-ndur,

Si cum de-ntors nu mi-e usor,

(Nu sunt om fara de cusur,

Nici de otel sau cositor

Pe lume-i traiul schimbator,

Si dupa moarte nu-i popas),

O iau acuma la picior,

Si hotarasc asa sa las:

(…)

Si lui jupan Robert Vallee

Biet logofat de la Divan,

Care nici deal, nici vale e,

Am randuit aici taman

Sa i se deie napristan

Izmenele-mi ce-s la cuiere

Ca sa slujeasca de tulpan

Iubitei lui, Jehanne de Millieres.

 (…)

Asisderi, patalamaua mea,

Ce-o am de la Academie,

O las si-o parasesc pre ea,

Spre ai scuti de vrajmasie,

Unor dieci sarmani de-acie,

Cuprinsi sub glava de apoi:

Impins fui de Milostivie

Si Fire, caci i-am vazut goi.

(…)

Asisderi las si dau in dar

Manusi si manta de firet

Lui Jaques Cardon, prieten doar,

Si ghindar de la un salcet,

Si zilnic un gascan boghet,

Si un clapon cu-unturi gingase,

Si zece buti de vin mischet,

Si doua pari, sa nu se-n grase.”

Versuri  din “Diata cea mica” in traducerea poetului Dan Botta, din “Balade si alte poeme”, Ed. ESPLA 1956.

Poemele lui Villon au deschis pentru mine poarta universului gastronomic francez si m-au impresionat prin ardoarea cu care vorbesc despre placerea de a bea si de a manca. Apoi am aflat ca, asemeni versurilor lui Villon, vinul de Bourgogne, nu e un vin facil. Nu te cucereste, ci te lasa nedumerit si trebuie sa te straduiesti indelung ca sa-l poti intelege. Dupa acest episod cu Francois Villon, m-am gandit mereu ca Pinot noir-ul si cupajele burgunde sunt incarcate cu ceva din aromele ev mediului francez, din duritatea, nebunia, excesele si vitalismul acelor vremuri. Am perceput, bandu-le, aroma aspra a incaierarilor cu cutite, a seilor de cal si a pamantului reavan. Poate ca pana la urma, nimic nu exprima mai bine Franta lui Villon, decat un vin de Bourgogne…

Pasiunea pentru Riesling

Cand vine vorba de vin, Germania e o tara mai degraba tacuta, in care faptele si nu vorbele sunt cele care conteaza. In consecinta, de fiecare data cand beau un riesling de-al lor, ma vad nevoita sa recunosc ca sunt, totusi, cele mai bune.

Putina lume stie insa, ca exista un restaurant in Bucuresti care are o lista impresionanta de Rieslinguri de Rhin si un proprietar pasionat care poate sa povesteasca ore in sir despre ele. Cezar Filip, unul din proprietarii restaurantului Ginger, a stat mult prin Germania si s-a molipsit atat de tare incat participa la degustarile de riesling organizate in orasele germane si cunoaste indeaproape podgoriile, vinificatorii si proprietarii. Si, desi o oferta atat de mare de Rieslinguri nemtesti la un restaurant din Romania, poate parea o nebunie si nu un reflex al normalitatii pietei, nu poti decat sa te bucuri ca exista astfel de oameni.

Joi seara, la degustarea organizata la Ginger, am avut ocazia sa ma intalnesc cu patru rieslinguri de Rhin, acompaniate fiecare de un preparat pe masura. Mi-au placut in mod deosebit combinatiile de la aperitiv si de la desert. Asocierea indrazneata dintre primul riesling (Rheingau, Schlose Vollrads, Riesling 2006) cu salata cu piept de rata, roastbeef, ruccola, rosie preparata si feta s-a dovedit foarte reusita. Vinul cu note minerale si citrice accentuate s-a echilibrat fara sa se piarda in fata complexitatii componentelor mancarii. La desert, un divin riesling demi-sec (Rheingau-Rudesheim, Georg Breuer, Riesling Auslese 2004) a subliniat finetea condimentelor merelor coapte pe macaron cu sorbet, cirese amaretto, krantz si tonka.

Pentru mine, revelatia serii a fost Nahe Dorsheim-Pittermannchen Diel, Riesling 2006, Grosses Gewachs. Un vin complex si echilibrat, cu arome de miere si  tei si un final sustinut cu tonuri citrice. Vinul m-a impresionat prin prospetimea uimitoare pentru varsta lui, dublata de o onctuozitate mai degraba proprie Chardonnay-ului. A fost asociat in aceeasi nota indrazneata cu un berbecut delicios, cu sos de curry si tapas de masline.

De curand, un prieten clujean mi-a explicat ca traditia chefliilor cere sa pleci cu un pahar, de la petrecererile la care te-ai distrat extraordinar de bine. Mie mi-a placut atat de tare seara de joi, incat am plecat cu sticla…

Despre sistemul de clasificare al vinurilor germane puteti citi aici

Vinul ma face mai destept

Interviu cu Cosmin Bumbutz

Cand l-am intrebat pe Cosmin Bumbutz, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, am avut ceva emotii. Nu stiam daca ii place vinul si nici daca ar fi interesat sa apara pe bloguri. Apoi, dupa ce a acceptat, dar mi-a spus ca ma invita la Violeta’s Vintage Kitchen sa stam de vorba, am avut din nou emotii. Nu mai folosisem un reportofon, si, la inceput, am trait angoasa absurda ca poate n-o sa se inregistreze nimic din discutia noastra. Noroc ca ne-am pus pe povestit, despre vin si fotografie, peisaje, calatorii si oameni si emotiile s-au volatilizat. Cosmin e un iubitor de vin care nu uita in nici un moment de pasiunea sa: fotografia. Discutia despre vinuri a alunecat pe nesimtite, in lumea fotografiei si a ramas prinsa acolo prin magia cuvintelor…

© Cosmin Bumbutz

De unde pasiunea pentru vin ?

Imi place sa beau vin. Cand eram mic am citit la un moment dat, dar nu mai stiu unde, o zicala care mi-a ramas si acum in cap, si pe care am inteles-o mult mai tarziu: “Berea te duce la gard, vinul la femei si vodca in mormant”. Iubesc vinul, nu ma pricep foarte tare in domeniu, dar imi face mare placere sa-l beau. Berea imi ingreuneaza mintea, vinul ma face mai destept.

Cum a fost prima intalnire cu vinul ?

Intalnirea cu vinul s-a produs in adolescenta, in liceu, cand, ca orice nepriceput, beam vinuri dulci. Si maturizarea mea in ale vinului s-a facut fizic. Prima betie crancena a fost cu Lacrima lui Ovidiu. Am zacut doua zile, mi-a fost infiorator de rau. Am ajuns la vinul sec prin suferinta. Nu am baut de la inceput vin sec, nu m-a invatat nimeni sa beau vin, am invatat band.

© Cosmin Bumbutz

Ai un criteriul dupa care alegi vinul ? Cat de importanta e pentru tine eticheta ?

Imi place vinul sec. Nu cumpar vin in functie de eticheta, dar tin cont si de ea. Ma uit si la eticheta, sunt un tip visual, dar aleg vinul si in functie de pret. Ma feresc de vinurile prea scumpe si de cele prea ieftine. Si am un soi preferat, Cabernet Sauvignon-ul.

Ti-ar placea ca pozele tale sa apara pe eticheta sticlelor de vin ?

Mi-au fost folosite pozele. In 2008, am facut trei fotografii pentru eticheta Fatum de la Murfatlar. Mi-au spus ca vor sa faca un super vin rosu, nu imi mai aduc aminte ce soi era. Dar vinul nu mi-a placut. Cred ca mai am si acum niste sticle nedeschise…

Dar fotografie de produs, faci fotografie de produs ?

Nu, am facut mai demult si am abandonat-o din cauza de… bere. Eram prin 90 si ceva si faceam niste poze la o bere. Berea era iluminata frumos si puneam picaturile cu pipeta. Cele mari se puneau cu pipeta si cele mici cu chibritul. La un moment dat, era o picatura pe o litera si dupa ce lucrasem o ora, a venit cineva de la agentie sa-mi spuna ca picatura aia e prea jos, trebuie un milimetru mai sus. Mi se parea atat de neimportanta picatura aia… M-am enervat cumplit si am vrut sa-i dau afara din studio.  Dupa ce am terminat acel proiect, mi-am promis sa nu mai fac niciodata asa ceva.

E greu sa faci fotografie de produs buna ?

Nu, nu e greu. Ai nevoie de rabdare. Mie imi place sa fotografiez oameni, sa discut cu oamenii. Fotografia de produs e o munca de rutina pe care nu vreau sa mi-o asum. Nu imi place sa stau o ora in fata unui obiect, orice obiect, mai mult de o ora, sa stau sa-l analizez pe toate partile. Pentru mine, pentru firea mea, e plictisitor. Incerc sa fiu mai spontan. Intr-o fotografie de produs nu e nevoie de spontaneitate, totul e calculat si asa si trebuie sa fie. Nu este loc de accidente acolo. Intotdeauna, accidentul da suflet fotografiei, ii da sarea si piperul.

Conteaza norocul intr-o fotografie reusita ?

Da, conteaza, dar trebuie sa fii pregatit sa primesti. Trebuie sa stii unde sa-l astepti pe norocul ala, intamplarea, de fapt, nu norocul, intamplarea, trebuie sa stii unde s-o astepti…

© Cosmin Bumbutz

In ce masura o fotografie reda o poveste ?

Printr-o singura fotografie e greu sa redai o poveste. Povestea e foarte importanta, numai ca eu nu alerg neaparat dupa povesti in fotografie, altfel as face o fotografie buna pe an. Ma intereseaza sa surprind stari, nu starile altora, starile mele. Cred ca fotografia e buna daca reusesc vazand-o sa-mi recitesc starea din momentul in care am facut-o… Imi place sa fac portret, foarte tare. Imi place sa studiez cum cade lumina pe fata unui om. E o provocare sa faci o fotografie buna unui om obisnuit, care nu e model. Mi-ar placea sa arat ca as putea sa-i fac pe toti oamenii fotogenici.

Proiecte de viitor ?

Revista “Punctum” e proiectul cel mai important din ultimul timp. Mai am niste proiecte de terminat, m-am apucat de film, fac filme de scurt metraj si vreau sa plec din nou in Cuba. M-am indragostit de Cuba, m-as muta acolo. La oamenii de acolo am gasit o seninatate in privire si in felul de a fi pe care n-am mai intalnit-o. Nu sunt melancolic dupa comunism, sunt interesat sa-i cunosc pe acesti oameni. Dar nu au vinuri bune…

O crama renascuta

Prima data am auzit de ei  in mod neoficial. Niste necunoscuti ofereau vin pentru ca discutiile de la sfarsitul spectacolelor de la “Sambata sonora” de la CNDB sa curga mai bine. Fara publicitate, bannere si mare agitatie. Le-am baut vinul, mi-a placut si am tot incercat sa aflu cine e crama misterioasa care da vin pentru cultura. La urma urmei, e un lucru care se intampla mai rar. Bunica imi spunea adesea, ca orice om e dator sa faca in viata si gesturi gratuite, “pentru amorul artei si bunavointa zeului”, obisnuia sa spuna. Asa mi-au devenit simpatici oamenii de la Crama Corcova…

De cateva saptamani, puteti gasi pe piata primele vinuri Corcova – Chardonnay 2009, Rosé 2009 si Cabernet Sauvignon/ Merlot 2008. Povestea lor e simpla si frumoasa: un francez si un roman, Roy & Damboviceanu, doi entuziasti care si-au dorit sa resusciteze viile de la Corcova, vii faimoase in secolul al XIX-lea, datorita eforturilor familiei Bibescu. Au renovat cramele construite de printul Antonie Bibescu si au cumparat butasi din Franta cu care au replantat 40 de hectare de vie. Au angajat un oenolog francez, Laurent Pffeffer, scolit la Bordeaux. Cultiva soiuri de strugure specifice zonei: Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Feteasca Neagra, Muscat Ottonel si Chardonnay. Dar si un soi plantat in premiera, care mi-a starnit curiozitatea – Shiraz-ul. Iata suficiente motive ca sa-i iei in serios.

 

Cum tocmai voiam un vin prietenos, de vara,  am incercat rosé-ul de la Corcova. E un rosé din merlot, sec si la obiect, cu arome de grapefruit si portocale rosii, dublate de note discrete de flori de migdal. Mi-a placut in mod deosebit finalul distinct amarui, lung, samburos, cu nuante de migdala.

Indraznesc sa zic ca daca se tin in continuare de treaba, o sa tot auzim despre vinurile de la Corcova.

Love & hate, your name is Chardonnay

De cand ma stiu am avut cu Chardonnay-ul o relatie dificila. La inceput a fost ura. Imi mai amintesc si acum, foarte acut, gustul primului Chardonnay. Era epoca Chardonnay-urilor dulci romanesti, cu gust de dropsuri. Si am trait mult timp cu impresia ca chardonnay-ul e un soi de vin dulce. Cred ca toti cei care m-au intalnit in aceea perioada si mi-au vorbit de chardonnay, isi aduc aminte de moaca mea terifiata. Asta pana cand mi-a iesit in cale Chablis-ul, si m-am indragostit…  Apoi vremurile s-au schimbat, si pe piata romaneasca a aparut si chardonnay-ul sec, dar si  chardonnay-ul baricat, un vin pe care nu il uiti usor. Imi aduc aminte ca la prima incercare, l-am catalogat drept un vin greu, vanilat si cu arome de caine ud. Totusi, nu prea sunt o bautoare pasionata de chardonnay. Poate si din cauza ca prea e la moda…

 

Chardonnay-ul e un soi de strugure originar din Franta, unde se cultiva mai ales in zonele de clima rece : Champagne, Chablis si Bourgogne. E un strugure versatil, care da un vin cu caracteristici diferite in functie de sol si aria climatica. Preferatul meu, Chablis-ul, e un vin citric si vegetal, cu arome florale si nuante minerale, expresia solului calcaros al zonei. Astazi Chardonnay-ul se cultiva cam peste tot in lume si este un vin foarte popular, mai ales in Lumea Noua. California, Australia, Noua Zeelanda si Africa de sud au productii importante de Chardonnay si consumatori infocati.

 

In amintirea unei seri cetoase de noiembrie, am ales un Chardonnay italian din regiunea Collio, pe care l-am baut prima data intr-o taverna, la Venetia, alaturi de niste cozze e vongole delicioase. La masa de alaturi, doi americani se certau cu chelnarul, in engleza, incercand sa-i explice ca lasagna lor nu e suficient de fierbinte si ca ei vor o lasagna noua, nu aceeasi portie incalzita la microunde. Crezand ca suntem francezi, chelnarul ne-a abordat in franceza, dar vazand ca ne descurcam si in italiana ne-a mustrat zambitor: ”de ce nu spuneti ca vorbiti italiana si ma lasati sa-mi obosesc meningele !” Americanii au primit o lasagna gata scoasa din cuptor, dar ne-au privit portiile de scoici cu invidie..

Attems – Lucinico-Gorizia, Chardonnay 2007, Venezia Giulia, are o culoare galbena, vesela si luminoasa, arome florale, nota untoasa, tipica Chardonnay-ului si un finish cu ceva fructe exotice, dar predominat lamaios. E un vin echilibrat, care imbina armonios notele de aciditate si aromele florale cu onctuozitatea. L-am servit alaturi de spaghete cu fructe de mare.

 

Totusi, cand vine vorba de Chardonnay merita sa incercati si un Blanc de Blancs, o sampanie produsa 100% din Chardonnay, care intrece in complexitate si eleganta multe vinuri din Chardonnay din lume…

In the tower of song

Pentru orice pasionat de vin si de calatorie, degustarea vinului la crama are o savoare speciala, aceea a povestii locului si a oamenilor. Imi place sa vizitez crame. Cred ca numai intr-un astfel de loc, printre butoaie frumos randuite si cu mirosul fermentatiei care pluteste in aer, poti sa te consideri pregatit ca vinul sa-ti sopteasca din secretele sale.

photo by Doron

 

photo by Doron

Drumul catre podgoriile din zona Dealu Mare s-a oprit mai intai la crama Rotenberg de la Ceptura. Un loc cu multe povesti si cu vinuri bune. Mai mult decat a degusta vinul, mi-a facut o deosebita placere sa stau de vorba cu domnul Mihail Rotenberg, un om pasionat de vin si un excelent povestitor. Mihail Rotenberg nu este oenolog si nici vinificator, ci inginer, absolvent al Facultatii de automatica si calculatoare. A avut inspiratia sa cumpere la Ceptura 18 hectare de vie si o crama in ruina, pe care a restaurat-o. A avut norocul ca primul vin pe care l-a produs, Merlot 2006, sa fie cotat de specialisti drept cel mai bun merlot de la noi.

Dincolo de povestea unui om care a decis sa-si schimbe meseria si a avut succes, am fost impresionata de mici pasaje incarcate de savoarea pasiuni pentru vin si a generozitatii fata de semeni. In septembrie 2008, afland ca Leonard Cohen va concerta la Bucuresti, Mihail Rotenberg s-a hotarat sa-i ofere cadou artistului si echipei sale, in semn de pretuire, 500 de sticle de vin, recolta merlot 2006. Mai mult chiar, primind foarte tarziu acceptul organizatorilor, s-a vazut nevoit sa conceapa de unul singur, eticheta sticlei de vin. In septembrie 2009, cand Leonard Cohen a revenit la Bucuresti, Mihail Rotenberg a repetat gestul.

 

Sunt o mare admiratoare a lui Leonard Cohen si trebuie sa marturisesc ca l-am invidiat ingrozitor pe Mihail Rotenberg. Probabil ca oricine a crescut cu versurile lui Cohen si i-a ascultat cantecele si-ar fi dorit sa poata face gestul asta pentru el. Cred ca nu exista bucurie mai mare decat aceea de a oferi daruri oamenilor dragi, oamenilor pe care ii admiri, oamenilor din jurul tau…

Lucruri mici, la fel de dragi ca vinul

Indragesc Clujul si TIFF-ul. Intrebarea pe care mi-o pun, mai mereu, de la un festival la altul, e de unde vine atmosfera de bucurie si de spontaneitate care cotropeste orasul timp de o saptamana. Poate ca marele secret al TIFF-ului e ca a reusit sa ramana, de la o editie la alta, un festival prietenos. Are sali mici si pline, regizori, actori si producatori invitati la proiectii, celebritati fara bodyguarzi, dialoguri cu profesionisti fara aroganta, o atmosfera de naturalete si normalitate. Poti, de exemplu, sa ai surpriza sa constati ca cel de la masa de alaturi, de la Palatul Banffy, e Wim Wenders, sau ca cea care te intampina in chip de gazda a expozitiei de fotografie a Donatei Wenders,  e chiar artista in persoana. Am o afectiune secreta pentru palatul Banffy – meeting point-ul TIFF – un loc deosebit de frumos, care ar merita renovat. De fiecare data cand vin la Cluj, ma duc intai la Palatul Banffy si ma asez la o masa in curte, si pur si simplu, dintr-o data, am senzatia ca aura acelui loc ma inconjoara si face ca lucrurile sa se aseze de la sine. Imi mai place si ca cinematografele sunt relativ apropiate unele de altele si ca in forfota de oameni care graviteaza pe acelasi traseu cinematografic intalnesti brusc o groaza de cunostinte. Am prieteni bucuresteni, cu care ma vad rar la Bucuresti, dar ma intalnesc, ritualic, in fiecare an, la Cluj.

 

Anul asta parca n-am mai vazut atat de multe filme ca in alti ani, dar mi-au placut in mod deosebit doua scurt metraje romanesti, ale caror subiecte pluteau de mult in atmosfera TIFF-ului si pareau special facute sa fie vazute la Cluj: “Mathias, Mathias” de Cecilia Felmeri si “Captivi de Craciun” de Iulia Rugina. Primul este un film de animatie despre Matei Corvin, statuia lui din centrul Clujului si mai ales, ce isi mai poate aminti lumea despre el, astazi. Celalalt, filmat curat, si jucat impecabil, cu personaje care reusesc sa sugereze profunzimi neasteptate in cele 39 de minute ale filmului, povesteste aventura a patru oameni care asteapta un tren ce nu mai vine, intr-o gara din Ardeal. Si apropos de tren, de la un an la altul, orasele transilvane par din ce in ce mai departe de Bucuresti. Anul asta se fac aproape 8 ore cu trenul de la Bucuresti la Sibiu si 4 ore jumatate de la Sibiu la Cluj. Ma intreb daca CFR-ul n-ar trebui sa se desfiinteze in aceste conditii…

Vinuri aniversare

Ce faci cand nu-ti place vinul de la masa ? E o dilema de care eu ma mai lovesc din cand in cand, si realizez ca astfel de momente iti pun la incercare creativitatea. Poate ca cei care pun cola in vin, comit acest sacrilegiu, in inocenta lor, cu sufletul curat si in dorinta de mai bine. Ieri, cu prilejul unei aniversari, am descins in cautare de vin mai bun in pivnita familiei si nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit cateva zeci de vinuri, uitate pe rafturi, o parte din colectia nouazecista a fratelui meu. Le-am luat, le-am sters de praf, le-am privit cu drag, ca pe o jucarie regasita din copilarie. M-am amuzat sa constat ce eram o familie iubitoare de Pinot Noir, chiar si in acele timpuri cand nu era la moda.

 

Marturisesc ca sunt o sceptica si nu sunt interesata sa beau vinuri de colectie, vechi de zeci de ani, dar brusc am inteles de ce sunt oamenii fascinati de vinurile aniversare, vinuri din anii in care s-au nascut, s-au casatorit, sau au facut copii. Vinurile astea sunt un filtru magic care iti deschid poarta catre anii aceia. Pana la urma, lichidul din ele nici nu conteaza. Importanta e doar amintirea, validarea trecutului din perspectiva prezentului, emotia.

 

Pinot Noir 1989, Amfora, Dealu Mare. Am privit cu aviditate eticheta, si din departari, o liceana ochelarista si cu aparat dentar imi facea cu mana. Pinot Noir 1993, Aura : fratelele meu, un rocher cu plete si o vara de neuitat in Vama Veche cu nectar de caise si Pinot Noir.

Am hotarat impreuna cu fratele meu sa ne adunam prietenii pentru o degustare de “babaciuni”. Privind cu atentie etichetele am remarcat ca pe nici una dintre ele nu este specificat daca vinul e sec, demi-sec sau dulce. Un detaliu nesemnificativ in acele vremuri. Probabil ca vinul, in normele de azi, era cel putin demi-sec, si sunt de-a dreptul curioasa sa vad cum a evoluat in timp. Daca a fost dulce, sansele sa il putem si bea, cresc. Vom povesti…

Unde se face adevaratul Pinot noir ?

Dintre vinurile la moda, chardonnay-ul si sauvignon blanc-ul cresc cu rezultate bune cam peste tot, dar nu si pinot noir-ul. Care sunt primele podgorii din lume unde se fac marile vinuri din Pinot noir ? M-am tot gandit la treaba asta, iar cand am auzit de degustarea comparativa de Pinot Noir de la restaurantul Ginger, m-am grabit sa ma intalnesc cu lumea veche, dar mai ales cu cea noua…

Au fost trei vinuri – Spatburgunder Georg Breuer Rheingau 2006, un pinot noir nemtesc, tipic, cu culoare palida, structura delicata si aroma fructata. Pinot Noir Babich Marlborough 2006, un vin neo-zeelandez care m-a cucerit pe loc, asemeni zambetului unui copil, si, in final, ca omagiu pentru batrana Burgundie, Joseph Drouhin Chassagne Montrachet Morgeot 2005, Pinot Noir.

 

Desi Noua Zeelanda este cunoscuta mai ales pentru vinurile intense si complexe din sauvignon blanc, specialistii spun ca este si unul din locurile paradisiace pentru Pinot Noir. Babich Marlborough 2006 e un vin putenic, cu arome de fructe rosii (cirese si visine) si note exuberante de piper. Un vin cu structura, echilibrat, care a mers de minune cu ruloul din piept de curcan cu spanac, branza de burduf, cartofi gratinati si ciuperci in sos de piper verde, alaturi de care a fost servit. Mi-a placut mult si o sa-l mai incerc. Se gaseste in meniul restaurantului Ginger, unul din restaurantele bucurestene cu cea mai complexa lista de vinuri.

Cu toate astea, raman o admiratoare declarata a pinot noir-ului burgund, cu tonurile lui inegalabile de piele si cirese coapte, care reunesc intotdeauna, in mod secret, si numai pentru mine, livada si biblioteca bunicului. Chassagne Montrachet Morgeot 2005 e un vin caruia trebuie sa-i dai tarcoale indelung si care intruneste caracteristicile pinot noir-ului burgund: echilibru, suplete, subtilitate. Cele doua pinot-uri au pus lumea veche si lumea noua, fata in fata intr-o sinteza: Bourgogne cu eleganta, Zeelanda cu aroganta. Si totusi, o mica aroganta uneori…

Vinul curge altfel la masa prietenilor

Interviu cu Mirel Banica

Cand l-am intrebat pe Mirel, daca ar vrea sa raspunda intrebarilor mele, mi-a spus prompt: “Se rezolva, trimite-le pe e-mail.” I le-am trimis, intr-o seara, tarziu. A doua zi ma astepta urmatorul mesaj: “Stii, alea nu sunt intrebari la care sa raspunzi pe e-mail. Da-mi adresa ta, ti-am scris o scrisoare.” Cred ca ultima scrisoare pe care am primit-o era o felicitare de Craciun a Irinei. Asta s-a intamplat acum vreo doi ani, asa ca am fost foarte impresionata de mesajul lui Mirel si am asteptat misiva cu sufletul la gura…

Cum a intrat vinul in viata ta ?

Dificila intrebare si alunecoasa. Cred ca mai degraba am intrat eu in “viata lui”. Pentru ca vinul are viata proprie, ea e distribuita apoi in vieti mai mici, in fiecare sticla de vin.

Care e vinul tau preferat ? Spune-ne povestea lui.

Sunt vinurile din regiunea “La Cote”, de pe malul lacului Leman. Vita se coace in soare pe terase abrupte, calcaroase, stranse intre apa lacului si masivul Jura. Acolo se cultiva vita de vie de pe vremea romanilor si se cultiva cu responsabilitate. Vinurile AOC La Cote sunt albe-aurii, petilante, usor de baut. Incep ca o gluma, sfarsesc ca o ploaie de vara grea. Se potrivesc bine cu bucataria chinezeasca, dar si cu peste, daca este gatit inteligent. Sunt vinuri ce pot fi baute si in aperitiv (apero) sau degustate pe viata lunga, cu amicii. Imi mai place modestia lor, asemanatoare cu cea a poporului helvet: impecabil lucrate, corecte si niciodata impertinente.

Consideri ca oamenii isi doresc sa se priceapa la vin pentru ca exista o doza de coolness in treaba asta, sau e un demers hedonisto-egoist legat de bunastarea proprie ? 

Depinde in ce context plasezi intrebarea. In Occident (citeste Franta) nu te “pricepi” la vin, pentru ca nu-i nimic de priceput. Acolo cresti in cultura vinului asa cum sasii de altadata din Brasov, cresteau in cultura cartofului. Vinul e o stare sufleteasca. In Romania, popor tanar, naravas si iubitor de mode, am ajuns “sa ne pricepem” la vin asa cum ne pricepem la anvelope de iarna, preparat mititei si alimentatie ecologica. Ceea ce este insa trist si grav, in opinia mea, este ca “moda vinului” a intrat prin filiera americana”, adica usor kitsch, rezervata “oamenilor cu bani” si atmosfera de restaurant de prost gust, dar de New-York. Am uitat si “priceperea” de bun-simt si fara fason a lui Mitica din gradina bucuresteana de altadata si gustul educat al boierului. Educat, unde trebuie, sa ne intelegem.

Care e criteriul dupa care alegi vinul ?  

Aleg vinul dupa ce vreau sa mananc, dupa acompaniament, cu alte cuvinte. Aleg vinul in functie de raportul calitate/pret. Vinurile romanesti ofera prea putina calitate la 5 euro, suma fetis, pragul de la care incepe respectabilitatea unui vin in Occident. Suma minima, ce-i drept. Aleg vinul fugind cat pot de “Dealurile Chimiei”, localizate, mai mult in Moldova. Stau si ma gandesc de altfel, daca se mai poate bea un vin moldovenesc astazi. Hanul Ancutei nu ar mai fi existat astazi, toti povestitorii de acolo ai lui Sadoveanu ar fi lucrat poate ca ingineri chimisti in zona Cotnari-Cotesti-Odobesti.

Cat de importanta e pentru tine eticheta ? Cumperi o sticla de vin si pentru ca iti place eticheta ? 

Eticheta este fundamentala. Evident, daca o sticla are o eticheta minuscula cat frunza Evei, dar pe ea scrie “Chateau Angelus – Saint Emilion”, nu mai stau pe ganduri, eticheta nu conteaza in acest caz. Ma enerveaza etichetele marlanesti, grobiene, cu aluzii sexuale groase, gen “Sapte pacate” sau “Bucuria Miresei”. Gasesc ca este vorba de un mare pericol la adresa culturii vinului din Romania. Dar la fel de mult imi displac etichetele “soft”, epurate. Nu stiu daca vand parfum, medicamente sau vin. Sunt pentru moderatie si buna cuviinta in toate. Vinul si cultura sa este oglinda unei societati la un moment dat.

Exista “un feng-shui” al vinului ? E mai bun vinul baut in compania prietenilor ?

In barurile, braseriile si restaurantele din Elvetia exista un spatiu sacru. El se numeste “la table d’amis”- masa prietenilor. Trebuie sa meriti ceva special – recunostinta locului – pentru a intra in acel cerc al prietenilor, acolo unde totul curge altfel. Inclusiv vinul.

Cat de importanta e povestea in meseria pe care o practici ?

Eu nu practic doar o „meserie”, ci meserii. Daca ar fi sa ma refer doar la cea de profesor, un profesor care nu stie sa povesteasca (si mai este si constient de acest fapt), ar trebui sa se reprofileze pe loc !

Spune-ne o poveste despre tine.

M-am nascut in 1971, in Ianca, judetul Braila. O regiune anti-viticola prin definitie, unde se aplica, din pacate, dictonul popular “bautura sa fie”. Experientele profesionale variate din timpul studiilor de doctorat in Franta si Elvetia mi-au deschis gustul catre vin si alte culturi (nu doar viticole). Nu recomand exercitiul auto-didact in cultura vinului, a cunoasterii viticole. Duce fie la autosuficienta, fie la betie. Ambele la fel de grave.

In luna mai, Mirel Banica si-a publicat la editura Institutul European din Iasi, un jurnal in care povesteste experiente si intamplari din perioada studiilor in Europa si Canada. Ce e remarcabil in acest lucru ? In primul rand, faptul ca dupa un doctorat la Geneva, Mirel a ales sa se intoarca in Romania. Ii respect curajul, il admir. Motivele sale se intrezaresc in aceasta carte minunata.

Cartea va fi lansata pe 3 iunie, ora 19, la Verdecafe. Imi mai aduc aminte si ca prin februarie, cand m-a invitat la lectura in avanpremiera a Jurnalului, la Fundatia Calea Victoriei, l-am intrebat, mai in gluma, mai in serios, ce imi ofera cartea lui ca sa ma deplasez pana acolo. Mi-a raspuns : “Am sa te fac sa razi si sa plangi.” Si s-a tinut de cuvant…